„Solitaritate” la Teatrul Național „Mihai Eminescu”

solitaritate fottoSpectacolul „Solitaritate” de Gianina Cărbunariu al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, jucat recent pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, a însemnat pentru mine mai mult decât un spectacol. E un alt gen de teatru, inspirat din realitatea cotidiană și asta am înțeles-o până a intra în sala de spectacole: m-a oprit sicriul din fața ușii de la intrare, cu coroane puse prin părți.

Chiar m-am întrebat dacă nu a murit unul dintre oamenii noștri de artă, dacă nu cumva e o înmormântare, încă una… E povestea noastră, a tuturora, expusă într-un mod percutant, spectacolul fiind realizat în cadrul proiectului „Orașe pe scenă”, o coproducţie a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu și a Teatrului Național din Bruxelles.

De fapt, sintagma „solitaritate” este una inventată de regizoarea Gianina Cărbunaru, care propune actorilor și spectatorilor să abordeze dilema: a fi „solidar” sau „solitar” în pragul unei revoluții a societății moderne.
„Fiecare dintre cele cinci scene ale spectacolului este o ficțiune inspirată dintr-o realitate sau dintr-un anumit tip de discurs public prezent în societatea românească actuală: de la zidul construit în Baia Mare pentru a separa comunitatea rromă de șoseaua principală a orașului și până la marcarea din ce în ce mai radicală a diferențelor între categorii sociale, etnii, generații. Sub pretextul respectării unor convenții sociale și al salvarii cetățeanului, sunt inventate de fapt reguli noi menite să stigmatizeze diferența și să estompeze tot ceea ce ar putea să ne apropie. Mai grav decât radicalizarea discursului politic despre sărăcie – văzută ca o vină a celui incapabil să fie eficient – este faptul că acesta a contaminat spațiul public și riscă să devină o perspectivă normală, justă, perfect îndreptățită”, subliniază autoarea spectacolului „Solitaritate”, Gianina Cărbunariu.

A fi „solitar” sau „solidar”?

Una dintre cele mai relevante scene (la fel de realistă ca cele patru anterioare) este cea despre moartea actriței Eugenia Ionescu-Popescu. Momentul comemorării unei artiste e punctul culminant al spectacolului, fiind puse în evidență aspecte legate de glorie, de viața de familie, de avere și bani. Chiar și în timpul funeraliilor, reprezentanții generației tinere nu pun în valoare aspirațiile părinţilor, uită de demnitatea omenească, scot la vânzare locul de veci al actriței din Cimitirul Bellu, pentru a se îmbogăți.

Realul și ficțiunea se împletesc în spectacol, îndemnându-ne să cunoaștem realitatea, să încercăm a schimba lucrurile, să nu ne lăsăm duși de val. Au existat momente, când îmi venea să plâng, iar peste o clipă, să râd. Au fost și clipe când îmi era rușine că fac parte dintr-o societate bolnavă, putredă. O cruce transparentă, gigantică, cu bile albe în interior domină decorul, în care „am citit” iubirea lui Hristos pentru oameni, îndemnul de a ne căuta rostul pe pământ.

Precum citeam undeva, trăim timpuri când mai toți purtăm la gât cruci de aur, uitând de căldură și dragoste omenească. Această cruce gigantică, prezentă în scenă, te zguduie, te deșteaptă, te face să tresari. După spectacol ne rămân multe imagini în memorie și o întrebare obsesivă își face loc în conștiința noastră: „solitaritate” sau „solidaritate” profundă?…

The following two tabs change content below.