Solidarităţi electorale

MIRCEA-V.-CIOBANUSolidaritatea e unul din lucrurile frumoase pe care le-a inventat omenirea în materie de relaţii interumane. Iubirea vine din inimă şi de la Dumnezeu. Rudenia, comuniunea gentilică, de sânge, e dictată de întâmplarea naşterii într-un mediu concret. O anume comuniune şi relaţii solidare există între oamenii de aceeaşi meserie, din acelaşi grup social. Un fel de solidaritate din inerţia statutului. Durkeim le-ar spune relaţiilor descrise mai sus: „solidaritate mecanică”. Corectitudinea, o altă noţiune din aceeaşi casetă a relaţiilor, e doar o convenţie comună. Prietenia e o chestie de nedefinit, pe de o parte fiind o afecţiune care nu ţine cont de gen, vârstă, grad de rudenie, meserie, statut social etc. Pe de altă parte, poate fi temelia unei conjuraţii în care, de dragul ei, sunt discriminaţi alţi oameni, prietenilor acordându-li-se favoruri, în raport cu alţii.

Iar solidaritatea pe care sociologii o numesc „organică” este un produs al modernităţii. Un act asumat. De regulă, un gest de sprijin pentru cineva care are nevoie de susţinere. Aproape că ar trebui s-o numesc unica adevărată, tocmai pentru că-i conştientă, pentru că-i asumată. Este frumos şi nobil, fiind sănătos, să te solidarizezi cu cei care au nevoie de ajutor medical. Poliţa medicală e construită chiar pe acest principiu: cei bogaţi îi sprijină şi pe cei săraci.

Leancă nu mai este, aşadar, „omul partidului”, chiar dacă este un fel de „lider naţional” (de moment, pentru că redistribuirea rolurilor politice după alegeri e o tombolă cu multe surprize). A debarcat din căruţa partidului pentru o clipă, dar riscă să rămână de ea (de nu şi-o doreşte cumva, ochind alte perspective politic-partinice).

Cetăţenii dintr-o ţară prosperă se declară solidari cu cei umiliţi şi obidiţi dintr-o ţară săracă, ori dintr-o ţară cu o dictatură care impune discriminări… În Polonia anilor 80 ai secolului trecut, o uniune sindicalistă cu acest nume, „Solidaritatea”, întrunind adepţi ai bisericii catolice şi politicieni cu viziuni de stânga, muncitori alde Lech Valesa şi intelectuali rafinaţi ca Adam Michnik, au constituit una dintre cele mai puternice mişcări anticomuniste şi antisovietice din toată Europa de Est. Mişcări conducând, în ultimă instanţă, la căderea Zidului Berlinului şi la prăbuşirea lagărului socialist.

Despre nuanţe şi despre tranşanţă

Dar să nu ne ducem prea departe. Vroiam să spun despre solidaritatea recentă, legată de campaniile electorale. Se părea că este consumat faptul legat de susţinerea pe care Iurie Leancă i-a acordat-o lui Victor Ponta, odată cu lansarea acestuia din urmă în campania prezidenţială. Dar lumea continuă să comenteze, iar premierul să se disculpe. Sigur că nişte lucruri s-au schimbat. Leancă, după susţinerea unui candidat social-democrat, nu mai este atât de sigur pe sine în disputarea locului de lider pe lista electorală a PLDM. Apropo despre această dispută oarecum inopinată. Dacă Vlad Filat şi-ar fi temperat orgoliul şi i-ar fi acordat acest loc din oficiu lui Leancă (anticipând discuţiile şi invocând motivul formal că acesta se află în fruntea guvernului şi a acţiunilor proeuropene, fără a porni vorba despre „rating”), atât el, cât şi partidul ar fi avut numai de câştigat. Electoral, cel puţin. Dar – pe bună dreptate – el e cel care trebuie să ia decizia.

Leancă nu mai este, aşadar, „omul partidului”, chiar dacă este un fel de „lider naţional” (de moment, pentru că redistribuirea rolurilor politice după alegeri e o tombolă cu multe surprize). A debarcat din căruţa partidului pentru o clipă, dar riscă să rămână de ea (de nu şi-o doreşte cumva, ochind alte perspective politic-partinice). Probabil că trebuia să meargă la lansarea lui Ponta, odată ce a fost invitat. Cel puţin, din respect şi pentru corectitudine (Leancă e un om bine educat, spre deosebire de mulţi alţi politicieni). Iar Victor Ponta a făcut multe lucruri bune pentru Republica Moldova (chiar dacă unele – şi aici preşedintele Băsescu are dreptate – le începuse predecesorul său, Emil Boc).

Exista o altă soluţie? După mine, da, exista. Şi ea ţinea de nuanţe. Or, premierul Leancă, om de formaţie diplomatică, e chiar specialistul în nuanţe. Adică era suficient să meargă cu inima deschisă (era ziua de naştere a actualului prim-ministru român), să-l felicite în public, să spună: „Mulţi ani, Victore!”, să-şi etaleze prietenia (fie şi cumva statutară, dar sinceră şi reciprocă), şi să-i ureze succese în alegeri, ca prieten. Şi ca prim-ministru al Republicii Moldova. Atât. Nu în numele Republicii Moldova şi al cetăţenilor ei trebuia să vorbească, ci în calitate de premier. Doar aparent e acelaşi lucru. Cineva dintre prietenii-comentatori politici a şi făcut această precizare: să nu se creadă că cetăţenii RM îl vor asculta pe Leancă şi îl vor vota pe Ponta. Ei bine, e cam trist că moldovenii nu-l vor asculta pe actualul „lider naţional”. Dar să nu uităm că Leancă a vorbit în faţa publicului (-ţintă) român. Acordându-i, cel puţin ipotetic (altfel – la ce bun efortul care i-a creat probleme?), lui Victor Ponta o şansă în plus faţă de, să zicem, candidatul susţinut de Traian Băsescu. A făcut şi preşedintele actual al României foarte multe lucruri bune pentru românii basarabeni, nu?
Dacă toată vizita a fost însă una de curtoazie, fără efecte scontate, iar în curând îl vom vedea pe Iurie Leancă susţinându-l, cu tot partidul, pe Klaus Iohannis, cum se va numi asta? Apropo, nu am sesizat multă pasiune nici în vocea lui Vlad Filat, care declara că partidul său îl va susţine – firesc – pe Iohannis. Aşa e construită familia PPE, explică liderul liberal-democrat. Vocea liderului PLDM spunea că liberal democraţii vor proceda aşa, pentru că aşa se cuvine, pentru că asta este voinţa Partidului Popular European. Cam straniu înţelegem noi solidaritatea, nu vi se pare? “Înţelegem că trebuie să fim solidari”, mi se pare o declaraţie fariseică. Eşti sau nu solidar.

Când spun „Da!”, cui spun „Nu!”?

Fermitatea discursului uneori este obligatorie, după cum altă dată este necesară nuanţarea. Este normal să fii bun cu toată lumea, să fii tolerant şi să accepţi opinii diferite în discuţii. Este absolut normal să nu-l urăşti pe cineva numai pentru faptul că pledează pentru o altă cauză, că susţine un partid politic sau o ideologie, alta decât cea pe care o promovezi tu. Mai mult, e normal să susţii opiniile diferite şi chiar să promovezi necesitatea lor. Dar… vine un timp, vorba lui Grigore Vieru, când opinia ta tranşantă este absolut necesară. Şi tu trebuie să te pătrunzi de această responsabilitate. Pentru că, susţinând, firesc, un prieten, s-ar putea să-ţi ofensezi un alt prieten. Basarabenii au avut multe probleme în acest sens. Cel mai trist caz a fost cu o regretată poetă basarabeană, ajunsă deputat în parlamentul României pe listele partidului unui distins domn şi cavaler absolut, cum era Corneliu Coposu, eşuând apoi în braţele partidului lui Corneliu Vadim Tudor. Pentru basarabeni, ambii erau cumva „de-ai noştri”, fraţi români, dar cât e de mare diferenţa!

De altfel, şi prietenia – sinceră, construită de multă vreme! – dintre Grigore Vieru şi Adrian Păunescu l-a îndepărtat pe poetul basarabean de elita literară românească, cea care reprezenta dreapta liberală şi conservatoare, cea a disidenţei culturale de pe timpul lui Ceauşescu. Anticomunist fervent la Chişinău, poetul nostru exponenţial intra, în România, în grupul neocomuniştilor nostalgici după Ceauşescu. Solidaritatea este un fenomen cu mai multe responsabilităţi decât simplele declaraţii de prietenie şi susţinere. Scriam cândva despre lejeritatea cu care spunem adesea „da”, fără să bănuim că, exact în acel moment, spunem cuiva „nu”. E ca alegerea rostită în faţa altarului (a lui Dumnezeu, adică): atunci când mireasa spune „da” alesului său, ea spune, în acel moment, „nu” tuturor celorlalţi bărbaţi. E simplu şi limpede.

Cam aşa se întâmplă în toate campaniile electorale. Făcând „un bine” unui candidat (unui partid) şi susţinându-l în alegeri (prin prezenţă la lansare în campanie, prin distribuire de „materiale electorale”, prin participare la campania lui în rol de… artist de campanie), îi respingi, implicit, pe ceilalţi. În campania electorală nu există un fel de entitate abstractă „ai noştri”, sau „proeuropeni”, sau „anticomunişti” sau „anticorupţionişti”. Sunt partide concrete, pentru care trebuie să te decizi că votezi, pledezi, cu care te solidarizezi… în lupta acestui partid cu toate celelalte. Teza că vom vota ceva abstract în genul „partidele proeuropene” e falsă. Trebuie să alegi pe cineva, diminuându-le, concomitent, prin votul tău, prin susţinerea publică a alesului, şansele celorlalţi concurenţi. E o lege care ţine nici nu de filosofia campaniei electorale, ci de matematica ei. Încrederea pentru candidatul tău trebuie să fie atât de mare şi de sinceră, încât să vrei să-i vezi pe ai tăi prezenţi cât mai masiv în parlament. Iar încolo… se vor descurca ei cu cine să se alieze, cu cine să construiască destinul european al ţării. Mai ales că posibilele alianţe postelectorale sunt mai imprevizibile decât oricând altă dată. Dar despre asta vorbim cu altă ocazie.

Paradox final

Acum, ca să închei pe o notă optimistă, fac presupunerea (bizară, recunosc) că totul ar putea fi o abilă tactică a coaliţiei proeuropene. Leancă l-a susţinut pe Ponta, acelaşi lucru îl va face, previzibil, Partidul Democrat; Filat (şi partidul) îl va susţine pe Johannis; Ion Hadârcă şi PLR îl susţin, bineînţeles, pe Tăriceanu; Mihai Ghimpu (şi Partidul Liberal) o va susţine, desigur, pe Elena Udrea. Iar basarabenii, probabil, o vor vota pe Monica Macovei (în primul tur, pentru că într-al doilea îl vor vota, totuşi, pe Iohannis). Mai rămâne ca PCRM să-l delege pe cineva ca să-l susţină pe Meleşcanu. În felul acesta, oricine va câştiga alegerile prezidenţiale în România va avea senzaţia că basarabenii l-au susţinut. Şi ne va sprijini, respectiv, în ascensiunea noastră europeană şi în alte acţiuni de solidaritate. Dacă credeţi cumva că alineatul de mai sus e o glumă, vă priveşte.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu