Sistemul a căzut: Ce lume minunată!

Cronică la filmul „Ce lume minunată”, realizat de Anatol Durbală, premiat de juriul Festivalului de Film de la Varșovia

10713968_293952897479462_1888798655602686562_oÎn multe filme pe care le-am vizionat la cea de-a 30-a ediție a Festivalului de Film de la Varșovia, complicata și tulburătoarea relație dintre opresor și oprimat apare în mai multe lucrări selectate pentru concurs. Ce se întâmplă când cel oprimat decide să se ridice împotriva sentimentului adânc înrădăcinat de inferioritate fizică, materială, psihologică, emoțională? Acest fapt nu poate să ajute cu nimic, însă scoate în evidență psihoze interdependente între victimă și călău.

În ultimii ani, am văzut o mulţime de mișcări populare care au încurajat cetățenii să iasă în stradă pentru a protesta împotriva unui grup mic de oameni care fac tot posibilul pentru a crea o societate distopică prin manipulare, propagandă și control. Uneori, atunci când puterea este înarmată, se ajunge până la răpiri, arestări, tortură și execuții. Aceste evenimente ţin în mod regulat primele pagini ale ziarelor din dorinţa nestrămutată şi vorace a presei pentru o isterie continuă.

Un scenariu realizat „la locul şi la timpul nepotrivit”

Republica Moldova, o țară mică, a apărut după destrămarea Uniunii Sovietice. Acest stat mic, printre multe alte zone invizibile, a făcut eforturi enorme pentru a supraviețui. Iar liderii săi corupți, inclusiv poliția sa sadică, care beneficiază de impunitate, utilizează această invizibilitate pentru a ține în opresiune o nouă generație. Una din cele mai reprezentative imagini ale acestui scenariu apare în filmul de debut al regizorului moldovean Anatol Durbală „Ce lume minunată”, câștigătorul FIPRESCI. Însărcinat să aprecieze o categorie foarte specifică precum cea a primelor filme ale cineaștilor est-europeni, juriul nostru a înregistrat lucrări cinematografice imature, doldora de elemente subdezvoltate, care, în cele din urmă, au fost realizate datorită unei munci extraordinare. Câteva selecții nu au fost mai bune decât cele mai ordinare melodrame TV şi faptul că ele au fost incluse în concurs rămâne o enigmă pentru mine.

Filmul lui Durbală are de asemenea deficienţele sale. Cu toate acestea, vocea sa şi punctul său de vedere ar trebui încurajat, deoarece prin acest film autorul arată multă promisiune şi posedă elemente dramaturgice unice. De la independenţa sa (1991), R. Moldova este o ţară fără o industrie cinematografică, prin urmare, lucrarea lui Durbală reprezintă un guerilla-style filmmaking, din cauza lipsei de mijloace. Pe scurt, lucrarea sa constituie o abordare înşelătoare, pe un scenariu realizat la locul şi la timpul nepotrivit, o împletire dibace a evenimentelor despre o rebeliune a unei generaţii al cărei timp a venit pentru a-şi manifesta furia şi neîncrederea faţă de un guvern retrograd. Penultima scenă – care durează aproape 20 de minute – arată o prăpastie de doar două decenii dintre doi bărbaţi, care ar putea fi tată şi fiu, angajaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Scena respectivă indică în mod clar opresorul – partidul sau persoana ce deţine puterea, care a folosit o tehnică de manipulare în scopul de a rămâne cu orice preţ la putere.

Prăpastia dintre generaţii

Se ştie că nu există neînţelegeri ale evenimentelor; nu există lucruri adevărate sau false. Există doar pagube. Actorul Igor Caras-Romanov, care joacă rolul maiorului, cedează înfiorător. Este o scenă sfâşietoare. În pofida dragostei sale pentru ţară, Dumnezeu şi familie, el îşi pierde echilibrul mintal, îşi iese din fire în faţa lui Petru, protagonistul peliculei. Filmul relatează o parte din evenimentele din aprilie 2009, o perioadă în care funcţiona un legislativ, perioadă ce, la rândul său, a fost precedată de o epocă fragmentată, caracterizată prin instabilitate şi înflorire a corupţiei. Tânărul Petru este prins involuntar în violenţele de pe stradă, în momentele în care a fost atacat şi jefuit Parlamentul. Venind acasă după doi ani de studii la o prestigioasă universitate din Statele Unite pentru a-şi vizita familia, ignorând tulburările care au cuprins ţara sa natală şi fiind preocupat de iubita sa americancă, Petru este prins în scenariul tumultuos. Mergând pe stradă cu calculatorul său, pe care l-a luat de la un prieten, pentru a vorbi pe Skype cu iubita sa din Boston, a fost luat drept un jefuitor. După scenele care arată brutalitatea poliţiei, tinerii protestatari sunt aruncaţi la pământ, sunt loviţi cu bastoanele şi picioarele, târâţi într-o dubă şi încarceraţi într-o celulă în care este imposibil să respiri. Petru este adus în biroul maiorului pentru a fi interogat. Amestecându-şi liniştit ceaiul şi vorbind unui tânăr de 22 de ani cu voce uşoară, folosind diminutivul prenumelui Petru ca un tată ce îşi dojeneşte copilul, maiorul începe să se înfurie. Încearcă totuşi să-şi păstreze calmul, însă nu poate. Îi vorbeşte cu dispreţ băiatului din faţa sa. Lucrurile degenerează în isterie atunci când maiorul descoperă că iubita lui Petru este o mulatră din Puerto Rico, ceea ce îl face pe omul legii să interpreteze că tânărul nu este atras de moldovence. Aici discernem că soarta tânărului este pecetluită.

Lumea lui Durbală

„De ce am fost adus aici?”, întreabă el. „Cel care pune întrebări aici sunt eu! Tu eşti cel care răspunde!”, spune maiorul. Camera se mişcă între tânăr şi maior, inoculând ideea că aceştia ar negocia lumea de nicăieri între viziunile lor. Ceea ce vede maiorul înaintea sa este un tânăr de 20 de ani cu toate privilegiile pe care el nu le-a avut niciodată. Deşi sunt faţă în faţă, prăpastia dintre ei este imensă; însă adevărul nu-şi are loc aici; numai un singur adevăr există, adevărul dictatorial, al sistemului, un sistem ce scoate ultimele sale icnete. Maiorul reprezintă generaţia ce nu se poate adapta la noua ordine, o ordine în care el va fi marginalizat.

Ca nişte câini într-o cuşcă, ei nu admit nicio remiză. Când lumea lui Durbală se îndreaptă spre punctul culminat, regizorul recurge la cadrele documentare din aprilie 2009 ale participanţilor la proteste şi ale presei locale. Însă, în loc să vedem protestatari însângeraţi de loviturile de bastoane, observăm că poliţia este cea care este atacată. Un ofiţer se ţine de fruntea însângerată, un grup de poliţişti se salvează cu fuga, folosindu-şi scuturile pentru a se proteja de mulţimea înrăită, care aruncă cu cărămizi mari în ei. Cine sunt criminalii? Cine sunt vinovaţii? Cine este opresorul? Cine este victima? Pe fundalul acestor scene de violenţă se aude, în crescendo, melodia „What a Wonderful World!”, un cântec al faimosului trompetist şi interpret american de culoare, născut în 1901, Louis Armstrong. În ciuda versurilor blânde, interpretarea lui Armstrong emană o tristețe profundă, o stare sufletească ce provine de la răgușita şi tremurătoarea sa voce, un bocet pentru el și conaţionalii săi negri, încercând să supraviețuiască într-o țară care, până în zilele noastre, nu a renunţat la moştenirea relației de stăpân-sclav.

Traducere şi adaptare de Ilie Gulca
(http://stillinmotion.typepad.com/still_in_motion/2014/10/the-system-is-broken-what-a-wonderful-world.html)

Lucrarea lui Durbală reprezintă un guerilla-style filmmaking, din cauza lipsei de mijloace. Pe scurt, lucrarea sa constituie o abordare înşelătoare, pe un scenariu realizat la locul şi la timpul nepotrivit, o împletire dibace a evenimentelor despre o rebeliune a unei generaţii al cărei timp a venit pentru a-şi manifesta furia şi neîncrederea faţă de un guvern retrograd.