Singurătate

Pictură de Aurel Băeșu. „Țăran bătrân”

În toamna lui 1962, eram deja student la anul V, Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat.  Deoarece  nici pe  atunci  în scoli  nu ajungeau   profesori, mulţi dintre colegii mei s-au oferit benevol să plece la muncă până la  începutul perioadei examenelor de stat. Am plecat şi eu să predau istoria în clasele  superioare la Şcoala medie din Străşeni.

Aveam câteva ore şi la Şcoala serală din sătucul C., subordonată Şcolii medii serale din centrul raional. Ca să ajungi mai repede în acea mică localitate, situată la vreo cinci kilometri depărtare, trebuia să părăseşti autostrada şi să te deplasezi pe un drumeag întortocheat de ţară ce trecea printr-o pădurice deasă de tei, împânzită cu tufari spinoşi de măceş. Prin noiembrie, pe la cinci seara, se lăsa amurgul, şi nu oricine se încumeta să meargă încolo singur şi încă pe jos, căci se zvonea că apăruse o haită de lupi, gonită din Pădurea Scorenilor de nişte vânători. Fiarele se oploşiseră prin râpele şi văgăunile adânci din Valea Pănăşeştilor.

Într-o zi, cam pe la chindie, după ce încheiasem ora de istorie la clasa a zecea din Străşeni şi prânzisem, de bine de rău, la ceainărie (pe vremea ceea, aceasta îndeplinea şi funcţiile de cantină), am pornit de zor către şcoliţa din C.   Apropiindu-mă  de prima casă din marginea satului, zării, prin întunericul şi ceaţa înserării, o coşcogeamite matahală ce-mi îngrădea calea. Sincer vorbind, o cam sfeclisem, căci vorbea lumea că a scăpat de sub escortă un criminal foarte periculos, care omorâse un biet tânăr miliţian din Străşeni (când acesta îl prinsese furând scânduri de la depozitul gării), iar după aceea, ca să şteargă urmele crimei, l-a ars în cuptorul unei vechi locomotive, staţionată pe o linie moarta a caii ferate. Matahala făcu doi paşi spre mine, apoi porunci cu o voce răguşită de om cepeleag, fără dinţii din faţă:

– Mâinile şuş!

Şi… imediat am simţit înfiptă puternic în piept ţeava unei arme de vânătoare  (mai bine zis, un fel de puşcoci, o berdancă veche, încă de pe vremea ţarului). Ce era sa fac? Am ridicat braţele, cu tot cu geanta mea de profesor, chipurile, „mă predau”… Matahala, spre surprinderea mea, strigă cuprinsă de un fel de bucurie în glas:

– Buna şara, Mihail Nicolaevişi! Dunevoaştră şânteţi? Ehe-he! De când voiam eu şă vă areştez… tfu, drace! Şă vă văd muşafiri la mini!…

– Bună, moş Ilie! – răspunsei eu, cam nedumerit, la bineţele omului, recunoscându-l cu greu prin pâcla amurgului pe paznicul şcolii serale, care avea pusă casa chiar aici, în capătul satului înspre pădure…– Da ce-ţi veni, Ilia Vasilevici, să ieşi  noaptea cu puşca la drum să sperii drumeţii?!

– D-apu cum altfel?! Că nime nu mai treşi pe la mini, ca să şchimb măcar o vorbuliţă cu cineva. M-au uitat de-amu cu tăţii… Ia poftim, poftim în ogradă… nu şta, mata, în drum, că nu-i creştineşti… Hai mai ghini în caşă, că afară-i frig. Şă mai ştăm oleacă de vorbă… Că de când mi-o murit nevaşta, n-am cu şini grăi… Iacă, stau şingur cuc, copchiii  m-au părăşit şi ei… Ş-au duş după câşlig tocma în fundu Ruşâii! Aşa că, ci şî fac… ieş şi eu din când în când la drum, şî mai „areştez” câti-un omulean… da nu di tăt, numa aşă, în şagî! Ca şă am cu şini şta la un pahar di vorbă…,Hai, ti rog, poftim în caşî, fă moşului aist hatâr!

– Nu te supăra, moş Ilie, dar nu pot, căci mă grăbesc la şcoală, doar ştii că mă aşteaptă elevii de la serală, acuşi trebuie să sune clopoţelul!

Când auzi asta, uncheşul iarăşi se postă iute cu arma în faţa mea, zicând cu blândeţe, dar destul de apăsat:

– Laşă, tovarăş  învăţător,  că  nu vine nimi în şara asta la şcoală. Am încuiet-o adineauri, că nu-i lumină… O bătut toată zâua vântul ş-o rupt şârmele di electrică, mai la vali di club. Aşa că hai mai ghini în caşă. Te-i mai încălji oleacă la şobă, că ai cam îngheşat, văd eu… De-altminteri eşti flecău tânăr, fără nevaştă, copchii… şi n-ai undi te grăghi!

Avea dreptate moşul, într-adevăr, nu prea aveam unde şi de ce să mă grăbesc… eram tânăr, liber, rebegit şi… chiar că flămânzisem! Că ciorba de la ceainărie fusese cam subţire. Deci, am acceptat bucuros invitaţia şi am păşit pragul de la uşa scundă a căsuţei bătrâneşti.

– Şezi, mata, pe laiţă… Eu amuş viu! – îmi şopti moşul, cu o mină „conspirativă”, înşfăcând iute de pe pervaz o cănăţuie destul de măricică. – Mă duc până-n chihnişă, că mai ieri am făcut pritocul dintăi şi cred că ş-o limpejit. — Apoi dispăru imediat pe uşa de la tinda casei.

M-am făcut mai comod pe laviţa de lângă sobă şi prinsei a cerceta cu privirea odăiţa sărăcăcioasă, dar curăţică, a moşului, cu tavanul jos, mobilă veche, ţărănească. Rămasei însă surprins de mulţimea icoanelor puse jur-împrejur pe cei patru pereţi!.. Cu toate că lampa primitivă cu petrol lumina slab, am putut observa, şi nu cu puţină mirare, că toţi sfinţii părinţi din icoane aveau bărbile pătate de vin!… Şi veţi vedea de ce!

De afară, se auzi târşâit de paşi grei şi, pe uşa scârţâită, apăru stăpânul casei, icnind şi gâfâind bătrâneşte, căci, după cum se vede, moşul urcase anevoie scările beciului adânc.

– Bine v-am găşit! – zise omul după vechiul obicei, apoi puse cana şi o felie mare de caşcaval pe măsuţa rotundă de lângă cotlon. – Of-of, iaca nevoie, de-o vreme, tare mă mai şupără chişioarele eştea ale mele! Ei, da şi şă-i faşi? Aşă-i toamna târzâu… ş-apu şî anii!

– Dar la vreun medic ai fost, Ilia Vasilevici? Poate, ţi-ar mai uşura cumva durerile…

Bătrânul dădu a lehamite din mână:

– Am foşt, da şi foloş?… cui îi paşă de un ghet moşneag, ş-încă fără nimică în caşolcă! Că doftorii, ca doftorii, cred că le ştii, mata, feleşagul… Unul, de la Străşeni, chiar mi-o zis de-a dreptul că ce-am venit la el cu căciula în mână, ca ţâganu la popa?… Ei da şă-i lăşăm pi doftori în plata domnului… hai mai ghini să ne vedem de-ale noaştre, că iaca te cin dejeaba lângă şoba şeia, şi cred că ni s-o cam uşcat la tăţi limba în gură… – Moşul luă cana, umplu un pahar cu vin negru, se apropie de prima icoană, îşi făcu semnul crucii, apoi se adresă, cu smerenie,   chipului zugrăvit:

– Şfinte Petre, ie, matali, te rog, un păhărel de jin de anul ista, ca tare-i bun, şî-i curat! Di la şotşili mele din Dealul Şetăţuii! Chiar te rog şî-l şerveşti! – şi duse  paharul la buzele păzitorului porţii Raiului, îndesându-i-l insistent în barba  stufoasă, pe care se prelinse o şuviţă de vin. Sfântul Petru, fireşte, nu-i  răspunse… – Şî vedi că nu-ci pre plaşi de işta negru… Ei, dacă nu vrei, şfinţia ta, îl be robul  lui Dumnejău Ilie, nu te şupăra! – şi dădu păhărelul peste cap. Apoi îşi făcu iarăşi semnul crucii, umplu paharul ochi şi-l apropie de buzele arhistrategului Mihail din  icoana de alături:

– Şfinte arhanghele, te rog, nu mă refuja! – şi-i fixă şi acestuia pe o clipă paharul în barbă, pe care curse iarăşi o dâră de băutură. – Iaca, na! Ş-o vărşat… şî-i păcat, că-i de jaibăr! – Arhanghelul însă tăcea mâlc, indiferent la îndemnurile  bătrânului. – Ei, veji? Şi data trecută m-ai refujat, da să ştii cî nu mă şupăr, nu… că dacă nu pofteşte să beie şfiinţia ta, be Ilie! – Şi dădu de duşcă şi al doilea pahar, ştergându-şi frumuşel mustaţa cu dosul palmei. Şi tot aşa, după ce se apropie încă  de vreo trei sfinţi, scurse toata cana. Văzând acestea, am hotărât să plec, căci se întunecase de-a binelea, şi aveam de făcut cale lungă la întoarcere. Dar, ca sa nu supăr gazda, zisei mai în glumă, mai în serios:

– Ilia Vasilevici, moş Ilie, nu te supăra, dar trebuie să plec, e cam târziu deja, da până la Străşeni este mult de mers, şi n-aş vrea să pornesc la drum… în puterea  nopţii!

– Îracan de mine! Era şă uit de mata, aşa-i că nu ci-am turnat nişi un pahar di jin? Iartă-mă, Mihail Neculaievişi! Amuş, amuş, mă mai duc o dată în beşi. Măi, că tare uituc mai şânt! Aşteaptă, mata, oleacă, rogu-te, numai chic…

Dar tocmai în momentul acesta, brusc, se aprinse unicul bec electric atârnat la mijlocul tavanului…

– Gata! Haidem la şcoală, moş Ilie, căci o fi venit, poate, careva dintre elevi  şi aşteaptă!

– Şă vedi că brigadiriu o aduş electricul de la Ştrăşeni… că au de păpuşât titiunul şara. – Bolmoji, vădit nemulţumit, bătrânul, prefăcându-se că nu mă auzise. – Nu cred şă fi venit şineva la leccii, apu şi şcoala îi încuietă! – Şi dispăru din nou pe gârliciul beciului – mai avea de cinstit vreo câţiva sfinţi!

Eu am făcut bine că n-am ascultat moşul, căci veniseră aproape toţi elevii, precum şi ceilalţi profesori. Dereticătoarea, mătuşa Catinca Barbos, care locuia vizavi, avea cheile şi descuiase uşa scolii. După prima oră de istorie, la recreaţie, le-am povestit elevilor din clasa a zecea păţania cu „arestarea” mea de către moş Ilie. Unul dintre elevi, şeful echipei de pomicultori, zise surâzând în mustaţă:

– Bietul Mihail Nicolaevici, dacă lucrează de nu demult la noi, nu ştie câţi draci are badea Ilie!… Când bea, se face a uită de oaspete, cinstind toţi sfinţii părinţi şi, până nu-i iei tocitoarea din mână şi nu-ţi torni tu singur un pahar, nu-i treabă, rămâi aşa, cu gâtlejul uscat!

– Păi, i-o fi fost ruşine lui Mihail Nicolaevici  să facă aşa ceva, şi apoi nu uita că-i învăţător, om educat… nu-i un oarecare! – îl contrazise contabila de la incubator.

– Bine, bine, să  lăsăm asta, –  intervenii eu. Că nici nu avusesem de gând să mă apuc de băut cu Ilia Vasilevici. Altceva mă interesează pe mine: ia să-mi spuneţi, vă rog, de ce moşul ţine atâtea icoane pe pereţi? Poate că-i vreun sectant, vreun ştund, cum se zice pe-aici, pe la voi?

– Ei, nu mai este… nu-i sectant, totul e cu mult mai simplu. – mă lămuri o altă elevă, bibliotecara, o fetişcană pistruiată, cu fundă liliachie în cosiţe, apoi continuă – După ce „activiştii” noştri şi cu acei veniţi de la Străşeni au dărâmat bisericuţa satului (n.a.— construită, din furci şi nuiele unse cu lut, încă prin secolul al XVII-lea!), acest moş Ilie L. al nostru şi cu moş Todirică H. au strâns toate icoanele şi odăjdiile aruncate de „activişti” în râpa din vale şi acum le păstrează pe la casele lor. De atunci moş Ilie, om singur, neavând cu cine comunica, când nu mai poate de atâta singurătate, în serile lungi de toamnă ori de iarnă, neavând cu cine vorbi, vorbeşte mereu mai mult cu sfinţii. Dar să nu care cumva să credeţi că s-a scrântit, nu, îi om întreg la minte ca toţi oamenii! Şi doar atunci când se satură de „discutat” cu sfinţii din icoane, iese, noaptea, la drum şi mai „vânează” cate-un  drumeţ întârziat, apoi îl „obligă” să-i ţină de urât la un pahar de vorbă…

***

Peste  mai mulţi ani, am aflat că moş Ilie nu mai este printre vii. Consătenii săi şi-au construit o altă biserică, de piatră, iar odăjdiile şi icoanele, salvate şi donate obştii de către cei doi bătrâni, au fost instalate în noul lăcaş. Acum, visez să fac o călătorie la C., să mai admir încă o dată locurile pitoreşti de acolo şi să văd… dacă, nu cumva, bărbile sfinţilor părinţi din icoane poartă şi astăzi urmele zaibărului moşului singuratic de odinioară.

Mihai Mereuţă,

Chişinău, 2018

Legendă:

 

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău