Singura dorință a Zitei Mazur

IMG_0189„Bucureștiul a fost un paradis pentru noi, să pleci din paradis e o greșeală mare”

S-a născut într-un frumos sfârşit de primăvară, chiar în inima Bucureştiului, „micul Paris” interbelic, o oază a veseliei şi bunăstării pe atunci. Tatăl său, Dumitru Mazur, un basarabean „cu cap lucid şi mâini de aur”, vorba doamnei, a venit încă la începutul anilor ’20 la Bucureşti, devenind un specialist preţuit la Uzina de electricitate.

Mama, Teodosia Rudniţchi, basarabeancă din Cetatea Albă, a venit şi ea la Bucureşti împreună cu familia de evrei la care lucra ca bonă. S-au întâlnit la biserica rusească din capitala României, unde se adunau basarabenii, şi s-au căsătorit în 1929. Din frumoasa lor dragoste a apărut micuța Zitia-Liubov, viitoarea cântăreață a corului operei naționale din Chișinău.

Amintirile frumoase despre „micul Paris”

Când a împlinit trei ani, tatăl său a angajat pentru ea şi sora ei mai mare două guvernante, una pentru a le învăţa limba franceză, alta pentru a le cultiva bunele maniere. „Mergând la grădiniţă (şase ani), îmi manifestam deja din plin aptitudinile muzicale şi de desen. Căci, de la trei ani, am tot umblat cu tatăl meu pe la toate restaurantele cu muzică vie şi la evenimentele mondene. Bucureştiul cu viaţa lui culturală mi s-a întipărit în memorie pentru totdeauna. Nu o singură dată am fost la restaurantul lui Petre Leşcenco, vestitul cântăreț de muzică ușoară, supranumit ‘Regele tangoului rusesc’, care locuia la Melestiu.
Nu departe de el, sta şi Ala Baianova, renumita cântăreaţă de romanţe ruseşti şi ţigăneşti. Nu scăpam nicio evoluare a lui Gică Petrescu, mergeam deseori la operă. Tatăl meu, parcă îl văd şi acum, era şampanie – volubil, energic, spiritual – şi eu mă luam după el în toate.
Îmi amintesc desluşit şi momentul în care m-a luat de mână şi am mers într-o seară la Ateneul român, vizavi de care era Palatul Regal. Tatăl ştia că, în fiecare seară, la ora 10:00, regele Carol al II-lea ieşea la o scurtă promenadă cu mâinile la spate în faţa palatului. Am mers atunci în întâmpinarea Majestăţii Sale, ne-am salutat şi tatăl a vorbit puţin cu el, regele României Mari. Aici paradisul copilăriei mele lua sfârşit”, zâmbește trist distinsa doamnă.

Plecarea din paradis

„Vara anului 1940 a venit ca o nenorocire peste noi – sovieticii au ocupat Basarabia. În câteva zile, viaţa noastră s-a schimbat radical. Tatăl, în naivitatea sa patriotică, a hotărât să ne întoarcem la Chişinău. Au făcut-o şi alţi basarabeni care aveau aici proprietăţi, mori, afaceri. Tatăl meu însă nu avea nimic, doar câteva rude şi căsuţa bunicului de lângă gară, care, cu câteva luni mai târziu, s-a ruinat în urma puternicului cutremur din acel an. Am lăsat pustie casa din centrul Bucureştiului şi duşi am fost. Au urmat trei zile de călătorie spre Basarabia, am fost bombardaţi de sovietici trecând cu podul plutitor peste Dunăre. Multe din lucrurile noastre s-au la fundul râului.”

Chişinăul roşu, mişunând de trupe sovietice, „eliberatoare”, i-a părut atât de ostil și străin ei, unui copil de șase ani. Vedea mai apoi cum soseau la gară sovietici și, chiar acolo li se înmânau solemn chei cu acte de la multele apartamente și case cu mobilă eliberate de românii noștri, refugiați peste Prut. „Iar noi umblam cu chiria într-un oraș care, din străin, devenea și mai străin. Din 1940, în adâncul inimii, m-am tot simţit singură, săracă, umilită, zdrobită.”

Timpuri grele

Au urmat timpuri grele – sărăcia lucie și munca cu ziua de la vârsta de zece ani, foametea, arestarea tatălui său de către NKVD (1949) și moartea subită a surorii sale mai mari la vârsta de 21 de ani.
„Credeam că și tatăl nu mai e în viață. Am dat de el abia după moartea lui Stalin. A fost ținut în beciurile enkavediste cinci ani, a venit acasă complet schimbat – dur și mereu închis în sine. Așa a rămas pentru tot restul vieții. N-am mai putut să-i fiu atât de aproape ca altădată.”
„Tot în 1949, autoritățile sovietice ne-au făcut pe noi toți ruși în acte. Mergând la starea civilă, mama a încercat să prezinte actele noastre românești și i s-a spus să le arunce. Când mă uit în aceste acte pe care le mai am, mă doare sufletul!”

De la primusuri la Sovietul Suprem

„Am început să lucrez la zece ani, ajutându-l pe tata la făcut primusuri”, își deapănă mai departe femeia firul amintirilor. „Aveam apucăturile lui și prindeam tot din zbor, puteam repara primusurile și singură, cumpăram detalii pentru ele. Învățam și lucram, am prins foarte repede limba rusă. La 16 ani, am început oficial să lucrez ca telegrafistă 24 din 24 de ore, mai apoi cinci ani la radio ca dactilografă.
Un timp am lucrat și la ziarele „Tinerimea Moldovei” și „Moldova Socialistă”, erau mulți șantiști prin redacții, dar printre aceştia și mulţi oameni cumsecade, astfel am ajuns să lucrez cinci ani în calitate de corector-dactilograf la Sovietul Suprem al RSSM.”

A plecat de acolo de bună voie, din cauza unui incident cu o traducere „românizată” a unui document din rusă în „moldovenească”. În tot acest timp, şi-a continuat studiile. A făcut Facultatea de Filologie și Istorie a USM, apoi școala de muzică, „deoarece muzica a fost mereu marea mea stihie”.

În 1968, a început să colaboreze cu Veronica Garștea, devenise prezentatoare și cântăreață la Capela corală „Doina”. Mai apoi, a plecat la operă, a lucrat acolo 40 de ani alături de marea cântăreață Maria Bieșu. „Având voce camerală, am cântat mereu la cor. Asta a fost soarta mea, mi-am sublimat durerea sufletească prin cântec. Oricum, am avut o viață frumoasă, dar a trecut așa de repede!”

În final, distinsa doamnă mi-a spus că unicul vis pe care îl are e să ajungă să vadă unirea Basarabiei cu Patria-mamă: „Bucureștiul a fost un paradis pentru noi, să pleci din paradis e o greșeală mare. Mi-a rămas o singură dorință, să pot merge liber în orașul meu natal. În 1984, pe patul de moarte, tatăl meu mi-a spus cuvintele care îmi sună și acum în urechi: ‘Tu aici rămâi singură. Fă tot și întoarce-te acasă!’”. Acasă vreau să mă simt și aici, și acolo, și tuturor cititorilor ziarului Dvs. le doresc același lucru!”.