Sindrom estic // Referendum în Găgăuzia

radu_moldovanu_fb_1În contextul ultimelor evenimente din Crimeea, în special a referendumului din 16 martie 2014 și anexării ulterioare a Crimeii de către Federația Rusă, devine și mai necesară o reevaluare a ceea ce s-a întâmplat în Găgăuzia pe data de 2 februarie 2014, un eveniment care practic a și fost deja dat uitării de către opinia noastră publică. Este absolut necesară lansarea unei discuții serioase în societate la acest subiect, deoarece dacă nu vom înțelege cauzele și semnificația evenimentului care s-a produs la noi, riscăm să nu observăm potențialul pericol ce planează asupra Republicii Moldova.

Referendumul din 2 februarie 2014 din Găgăuzia (Gagauz-Yeri, UTAG) reprezintă, probabil, cea mai puternică provocare la adresa Republicii Moldova, din ultimii ani.

Reacțiile ce au urmat acelui referendum au fost cel puțin stranii. Încercarea de a defini și analiza problema doar din perspectiva contextului actual (semnarea Acordului de Asociere, Uniunea Vamală, dilema Est-Vest, Parteneriatul Estic, campania electorală,etc.) creează riscul de a pierde înțelegerea asupra dimensiunii reale a ceea ce s-a produs de fapt în UTAG.

  1. 1.      ”Disoluția autorității statului”

Duminică, pe 2 februarie, am asistat  la  desfășurarea unui fenomen, pe care l-am putea defini cu un termen care circula în presa românească – ”disoluția autorității statului”. Acest fenomen se declanșează atunci când sunt întrunite următoarele condiții:

  • compromiterea, din motive de incompetență și corupție, a oamenilor politici care reprezintă guvernarea;
  • înstrăinarea puterii față de popor;
  • dispariția respectului față de instituțiile principale ale statului, autoritățile pierzând ”autoritatea” în fața societății;
  •  erodarea sistemului politico-administrativ din cauza haosului și corupției, precum și dispariția ”fricii” față de organele de drept;
  •  comportamentul arogant al puterii față de societate și opoziție;
  • radicalizarea opoziției, în special a celei extremiste;
  • pierderea treptată a controlului guvernării asupra situației din țară.

Condițiile enumerate mai sus au dus treptat la crearea conjuncturii ideale pentru destabilizarea unei țări în care de-a lungul istoriei persistă un pericol constant de declanșare a separatismului. Anume în acest context favorabil, toți ”prietenii” Republicii Moldova (de la Dodon, Formuzal și până la Rogozin) s-au mobilizat și ne-au dat o lecție dură, organizând un referendum ilegal, la care societatea noastră a asistat neputincioasă …. În termeni practici, s-a demonstrat cât de fragilă este ”Puterea” de la Chișinău, care nu a avut absolut nici o pârghie pentru a pune capăt acestei provocări.    

Dacă până în prezent, formula ”teritorii necontrolate de autoritățile de la Chișinău ”era atribuită doar Transnistriei, iată că acum, din păcate, putem aplica această formulă și pentru Găgăuzia, deoarece nu poate fi definită altfel situația, când o unitate teritorială, fie și autonomă, în pofida interdicției autorităților competente ale statului de a organiza un referendum, reușește fără nici o jenă să asigure în cele mai bune condiții o acțiune ilegală de asemenea proporții.

În acest context, am putea face o comparație cu perioada guvernării comuniste din 2001-2009. Deși precedenta guvernare are la activ suficiente păcate, este inimaginabil ca autoritățile din Găgăuzia în  acea perioadă măcar să fi  îndrăznit să-și imagineze un referendum similar în regiune împotriva voinței lui Voronin! Liderii din autonomie înțelegeau foarte bine că președintele de atunci chiar avea putere, dispunând de suficiente instrumente și pârghii pentru a pune capăt unui eventual dezmăț, ceea ce lipsește cu desăvârșire actualei guvernări.

  1. Eșecul politicii Chișinăului față de UTAG

Organizarea ilegală a referendumului și rezultatele acestuia demonstrează foarte clar eșecul pe care l-a suferit Republica Moldova în raport cu autonomia găgăuză în acești douăzeci și ceva de ani.

Chiar dacă Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei din 1994 este criticată (justificat!) de mai mulți experți pentru concesiile exagerate făcute atunci de Chișinău, în special legate de dreptul la”autodeterminare externă” în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent, aprobarea acesteia a fost totuși rezultatul unui compromis, care a plasat acest conflict într-un alt context. Cel puțin a reușit într-o oarecare măsură să diminueze tensiunea interetnică care a persistat din 1988 până în 1994. Această conciliere, trebuia să determine atunci Chișinăul să întreprindă mai multe măsuri care ar fi generat acum, după 20 de ani, o serie de rezultate pozitive. Din păcate, Chișinăul nu a reușit acest lucru și nici nu a încercat cu adevărat să definească și să promoveze o politică coerentă în raport cu Comratul.

Atunci când discutăm despre problema transnistreană, se invocă deseori faptul că în ultimii 20 de ani a crescut o nouă generație, care a fost îndoctrinată de către propaganda rusească și că această generație este astăzi ostilă ideii de integrare cu Republica Moldova, lucru de altfel greu de contrazis. Iată că acest referendum a demonstrat că și tânără generație din Găgăuzia aproape că am pierdut-o, nici ea nu are deschidere față de  Republica Moldova, legându-și destinul exclusiv de Rusia.

Poate că a venit momentul ca și noi să ne asumăm partea noastră de vină pentru această situație? Sigur, e mult mai ușor să pui întreaga responsabilitate pe ”politica imperială”, dar ce-am făcut noi la nivel de stat și societate pentru a-i apropia pe găgăuzi? Poate că ar trebui să analizăm mai profund cele întâmplate pentru a preveni pe viitor un dezastru similar?

Din punctul nostru de vedere, politica statului față de UTAG trebuia să fie îndreptată în câteva direcții și să se sprijine pe mai mulți piloni. În cele ce urmează, vom enumera câteva din aceste direcții strategice pe care le considerăm mai importante:

        I.            Elaborarea și implementarea unei strategii de integrare a Găgăuziei în spațiul politic al Republicii Moldova. Este vorba, în primul rând, de implicarea activă a autorităților centrale ale statului în formarea elitelor din autonomie și atragerea treptată a acestor elite de partea Republicii Moldova. De asemenea, era necesară stabilirea unui dialog permanent dintre Centru și UTAG, implicarea intelectualilor găgăuzi în activități comune precum și promovarea unor proiecte economice în regiune.      

Era (și este) necesară atragerea tinerilor găgăuzi talentați cu potențial de lideri în diverse domenii (și aceștia sunt mulți!), loiali intereselor Republicii Moldova, formarea, pregătirea și ulterior promovarea acestor lideri în sfera decizională atât locală cât și centrală.

Cunoscând mentalitatea populației, în special a celei în vârstă din Găgăuzia, care are o orientare geopolitică foarte clar prorusească,de unde vine probabil și dificultatea enormă de a le propune un proiect european atractiv, trebuia atunci (ca și acum) să se investească în mod constant în tânăra generație, pentru a le demonstra astfel  că moldovenii nu reprezintă o națiune ostilă pentru ei, că este imperios necesar  de edificat un proiect statal atractiv, care  implică toate etniile care locuiesc în Republica Moldova.

Aici cred că am eșuat cel mai mult. S-a produs exact contrariul. După anul 1994 a continuat distanțarea dintre moldoveni și găgăuzi sub toate aspectele: politic, economic, social. Chișinăul „s-a relaxat„ în raport cu problema găgăuză acceptând tacit  acest ”stat în stat”, unde fiecare își vede de propriul său drum. I-am distanțat pe găgăuzi, apropiindu-i în schimb și mai mult de Moscova.

Partidele politice de orientare democratică din acea perioadă, înțelegând că nu vor avea succes electoral în regiunea găgăuză, au decis că nu merită să depună prea mare efort în UTAG, lăsând  practic întregul teren electoral al Găgăuziei  PCRM- ului și altor partide de extrema stângă.

După 2009, Chișinăul  a ales o cale foarte ”originală” pentru a fideliza elitele locale. Unele partide de la putere, care excelează în cumpărarea aleșilor locali din republică, au hotărât și în Găgăuzia să aplice metode similare – așa-numitele ”nanotehnologii”. Aceste partide au considerat că e mai eficient să cumpere aleșii locali decât să comunice cu oamenii din teritoriu și să încerce să creeze structuri autentice de partid. Pe 2 februarie 2014 am putut vedea rezultatele aplicării acestei ”strategii”.. .

      II.            A doua direcție majoră ar fi  trebuit să țină de elaborarea și implementarea unei politici de integrare a Găgăuziei în spațiul lingvistic al Republicii Moldova, în primul rând prin promovarea inteligentă a învățării limbii de stat în UTAG. Implementarea acestei politici nu trebuie, însă, în nici un caz să se facă în detrimentul autonomiei culturale a UTAG- ului sau să se transforme într-o ”românizare forțată”.         

Aici ajungem la un alt aspect sensibil – politica lingvistică a statului față de minorități. După 20 de ani trebuie să constatăm că și aici Republica Moldova a eșuat în raport cu toate minoritățile etnice, în special cu găgăuzii.

În școlile din Găgăuzia, care sunt în majoritatea covârșitoare cu predare în limba rusă, disciplina ”limba română” se predă sub așteptări. Efectul predării acestei discipline este aproape invizibil. Pe lângă aceasta, dat  fiind faptul că majoritatea populației din UTAG o reprezintă etnicii găgăuzi (mai mult de 80%), în societatea de acolo practic nu există posibilitate și nici necesitate de a vorbi în română. Astfel, tinerii, la finalizarea studiilor nu cunosc deloc limba de stat. În acest context, un prieten de origine găgăuză, care s-a integrat foarte bine în societatea moldovenească, mi-a povestit ce se întâmplă cu tinerii găgăuzi, din punctul de vedere al integrării lor. Ajungând de exemplu la Chișinău,ei se percep ca străini și au impresia că nimeresc în altă țară, lumea din jur vorbește o limbă pe care ei nu o înțeleg, ceea ce le provoacă un sentiment profund de izolare și frustrare.

O politică lingvistică de succes, ce ține de promovarea  învățării limbii de stat pentru minorități, ar trebui să includă,în primul rând, eficientizarea predării limbii române în școlile alolingve. Pentru realizarea acestui obiectiv, ar fi nevoie de o politică bine gândită a statului, un program special pentru selectarea și stimularea celor mai buni profesori de limba română care să predea într-un mod interesant, atractiv și eficient pentru minoritățile etnice.   

În al doilea rând, reieșind din faptul că spațiul lingvistic în UTAG este unul închis iar copiii nu au posibilitate să vorbească limba română, este necesar de organizat activități comune pentru elevii moldoveni și găgăuzi. Acestea ar putea fi: școli de vară, tabere, schimburi de elevi între școlile din UTAG și restul republicii. Facilitarea sistematică a comunicării interetnice din școală ar putea avea un efect pozitiv pe viitor.

În al treilea rând, este necesar de promovat campanii atractive pentru învățarea limbii de stat arătând avantajele cunoașterii acesteia pentru minorități. Exemplele persoanelor din rândul minorităților,care au reușit să învețe limba română și au obținut succes datorită acestui fapt, ar trebui mediatizate prin campanii active de comunicare.

Trebuie să înțelegem în sfârșit mecanismul psihologic comun al minorităților naționale: oamenii vor să învețe limba română dar nu vor să fie impuși s-o învețe. Cât nu ne-ar irita această realitate,ar trebui să ținem cont de ea.

  III.            De rând cu acțiunile pozitive de integrare, care trebuiau să fie realizate de către întreaga clasă politică și societate pe parcursul celor 20 de ani, concomitent, trebuiau consolidate și structurile administrative, inclusiv cele de forță, în regiune. Autoritățile centrale trebuiau să contribuie la edificarea în acești 20 de ani a unor structuri loiale Republicii Moldova, și acest lucru trebuia făcut în primul rând prin promovarea unor persoane de încredere în sfera decizională.

Uitându-ne, însă, la eficiența cu care administrația din UTAG a organizat acest referendum încălcând în mod sfidător legislația Republicii Moldova,prin resurse administrative colosale și capacitate de mobilizare impresionantă, ar trebui să formulăm mai multe întrebări față de toate guvernările noastre de până acum: Unde sunt oamenii Chișinăului în regiune? De ce nu avem absolut nici un mecanism administrativ,politic, juridic pentru a putea opri asemenea provocări? Unde sunt funcționarii găgăuzi loiali Republicii Moldova, care trebuiau în acești 20 de ani să fie promovați în toate birourile administrative din Găgăuzia?

Este evident că acțiunile prezentate mai sus nu pot fi realizate cu ușurință. E nevoie în primul rând de formularea unei viziuni cât decât coerente în raport cu autonomia găgăuză, după care ar urma acțiuni și măsuri concrete la nivelul întregii societăți. În mod cert, cel mai grav lucru a fost și este ignorarea problemei și diminuarea iresponsabilă a pericolului separatist care a crescut după acest referendum.

Oricât am încerca să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun, oricât am trece cu vederea cele întâmplate în UTAG, succesul acestui referendum a creat un precedent extrem de periculos. Dacă nu se va acționa urgent și eficient, riscăm să ne trezim într-o bună zi cu un alt referendum, numai că de data asta întrebările din buletinele de vot vor fi identice cu cele din referendumul din Crimeea…

P.S.

Unul din aspectele șocantele în istoria cu referendumul din 2 februarie 2014 îl constituie  comportamentul opoziției comuniste,socialiste,nemaivorbind de autoritățile din UTAG, care au demonstrat o iresponsabilitate ieșită din comun, punând în joc interesele fundamentale ale statului (integritatea teritorială, legalitatea, stabilitatea interetnică etc.) în scopul unor interese electorale de moment. Fiind conștienți de faptul că succesul acestui referendum va consolida tendințele separatiste care istoric persistă în regiune, profitând de slăbiciunea actualei guvernări, aceștia au acționat în mod perfid și cinic împotriva intereselor Republicii Moldova, făcându-se direct responsabili nu doar de subminarea securității statului ci și de tensionarea relațiilor interetnice dintre moldoveni și găgăuzi, lucru extrem de grav și cu consecințe greu de imaginat.

Guvernarea actuală de la Chișinău poate fi criticată, cetățenii au dreptul de a lupta împotriva ei,utilizând mijloace legale, (proteste, greve etc.) dar nimeni nu are absolut nici un drept, în scopul luptei cu puterea, să submineze interesele statului, cu atât mai mult într-o zonă sensibilă, tensionată  în care acum 20 de ani exista un pericol real să izbucnească un război etnic!

Va urma

Radu Moldovanu

The following two tabs change content below.