Simţul măsurii // Ruperea rândurilor

Dacă îmi amintesc bine, contele Lev Nikolaevici Tolstoi este cel care a dat geniala definiţie: omul reprezintă o fracţiune matematică, având la numărător ceea ce cred alţii despre el şi la numitor ceea ce crede el însuşi despre sine. În cazul oamenilor de artă, testul e dificil. Or, tocmai dorinţa de a fi un scriitor mare ori un pictor genial e scopul vieţii. Şi, cel mai adesea, dorinţa o ia înaintea realizărilor.

Există (mai există oare?) o măsură şi un simţ al măsurii, există ceea ce numim bunul-simţ. Succesul literar nu rezidă în cantitate (numărul de cărţi editate ori numărul de tropi folosiţi), ci în măsura / dozarea adecvată. Echilibrul despre care scriau artele poetice ale lui Horaţiu sau Boileau sugera o cumpătare şi dozare în toate (chiar şi în starea de graţie a creaţiei).

Cele mai multe nedumeriri privind literatura noastră vin din nerespectarea proporţiilor. Pentru privitorul dintr-o parte, literatura de aici ori e genială şi „cea mai bună în tot spaţiul românesc”, ori e „total lipsită de valoare”…. Un critic a scandalizat lumea cu declaraţia că „basarabenii, numeroşi (prea mulţi, cum ar veni?), inegali, sunt, cu puţine excepţii, depăşiţi cu totul ori defazaţi”. Altul, în faza sa „ignorantă”, ne distribuia rolul enigmatic de „a cincea roată” (ceva în genul formaţiei de tineret-rezervă?) la carul literar românesc. Adevărat, ulterior, lucrurile s-au nuanţat pentru el…

Dar există o categorie destul de numeroasă de scriitori şi critici de dincolo de Prut care afirmă că „cea mai bună literatură se face în Basarabia”. Este imaginea în oglinda răsturnată a celeilalte extreme, negatorii. Vina înţelegerii disproporţionate e cel mai adesea a scriitorilor. Foarte uşor li se apleacă urechea la mieroasele laude ale unor prieteni.

Nu am citit prea multe opinii argumentate şi echilibrate despre literatura română din Basarabia în ansamblu, ori despre scriitori şi opere concrete. Toţi merg pe extreme: genial ori lipsit de valoare. Cu mici excepţii, cum e opinia lui Eugen Lungu, de exemplu, care spunea, cu o ocazie, simplu şi echilibrat, cu simţul măsurii: câţiva (nu mulţi) scriitori basarabeni pot intra onorabil (!) pe raftul doi sau trei al literaturii române contemporane.

În rest, un roman cât de puţin lizibil, la noi, este numaidecât „de premiul Nobel”; o piesă fără greşeli gramaticale este declarată genială şi jucată în toate teatrele (înşfăcând tot bugetul culturii şi toate premiile posibile); o nuvelă este publicată peste tot unde există spaţiu tipografic; un poem cât de cât pasabil este tipărit numaidecât într-o carte, apoi în ediţie aparte, apoi tradus în toate limbile de circulaţie. În sfârşit, nemţii, francezii şi englezii vor avea ce să citească!

Un poet îi reproşează altuia, în public, că opera acestuia e scundă „cât lama de ras Gillette” (la noi – neam de poeţi, dom’le! – aşa se polemizează: cu hiperbole, litote şi metafore). Acesta din urmă se vede dator să „repare situaţia” şi editează imediat un tom de poeme cât un chirpic. Autorul iese permanent la rampă, cu submediocritisme, pe care le promovează cu o consecvenţă demnă de Cato cel Bătrân. Îşi ia rolul în serios! Dintr-un semianonim onorabil se transformă într-o mediocritate agresivă şi obositoare pentru toţi.

Nu ştiu de ce omul poate fi inginer sau medic bun, care să cânte frumos la petreceri, dar nimeni să nu-i propună să urce numaidecât pe scenă şi să-şi toarne videoclipuri. Dar când cineva adună într-un album nişte versuri ce sună frumos din coada rimei, se găseşte un scriitor care să-l îndemne: fă, domnule, o carte! Altul i-o prefaţează generos, al treilea îi scrie o cronică în care îl compară cu Eminescu, Goethe şi Vieru. Şi mintea omului o ia razna. De unde vine boala? Din aplauzele permanente, indiferent de calitatea textelor, însoţite de îndemnuri heliadeşti: scrieţi, băieţi! Orice obiecţie provoacă supărare şi „mentorii” se întrec (doar) în complimente gratuite.

Există o parabolă (invocată, dacă nu mă înşel, de Edward de Bono, cel cu pălăriile gânditoare): cineva sapă o fântână (aici: scrie poezii); expertul (criticul) înţelege că acesta a greşit locul, dar îl îndeamnă să sape mai departe, să persevereze (sic!), cum ar veni. Pe când sfatul firesc ar fi fost să facă abstracţie de groapa săpată (ba chiar s-o acopere!) şi să sape în altă parte (Rimbaud, de exemplu, a ales să vândă puşti în Abisinia).

Pentru că toată galeria săpată aiurea, într-un târziu, se prăbuşeşte.

Mircea V. Ciobanu

The following two tabs change content below.