Sicriul de vis

Coştiugul făcut înaintea morţii, o soluţie pe timp de criză sau un semn rău?

O bună parte din bătrânii din Republica Moldova îşi pregătesc din timp pentru înmormântare nu numai pomenile, dar şi sicriele. Deşi unii consideră că procurarea sicriului din timp este un semn rău, alţii „nu cred în poveşti bătrâneşti”, calificând „moartea, ca şi naşterea, drept un proces firesc”.

Victoria POPA

De această părere sunt Valentin şi Agafia Arvinte care şi-au cumpărat sicriele acum 14 ani. În ultima vreme, gospodarul casei se mai aşază din când în când în coşciug, constatând cu îngrijorare că sicriul rămâne acelaşi, dar el, odată cu înaintarea în vârstă, devine tot mai mic.

Moş Arvinte are 82 de ani, iar soţia sa, Agafia – 79. Au lucrat profesori mai bine de jumătate de secol în şcoala din Baxani, Soroca, fostul judeţ Soroca, unde îşi duc traiul şi azi. În afară de cele necesare pentru pomenirea oamenilor când vor pleca în lumea celor drepţi, bătrânii şi-au comandat sicrie la lemnarul din sat, Ionel Vrâncean. Şi-au cumpărat sicrie în urma unei întâmplări din 1997. A fost o iarnă grea. În una din zile, când a căzut chiciura, sub povara acesteia s-au rupt mai multe fire electrice. Au murit doi oameni. Din cauza panei de curent, rudele răposaţilor nu puteau găsi un atelier ca să comande sicrie.

Ce i-a făcut să-şi cumpere sicrie

„Nu era lumină în tot satul şi nimeni nu făcea sicrie. Ca să nu ne pomenim în aceeaşi situaţie, am comandat sicrie pentru mine şi pentru soţia mea”, ne spune profesorul Valentin Arvinte. Locuiesc singuri, copiii lor s-au stabilit la Chişinău şi Soroca. De la el mai aflăm că urmaşii lor – cele două fiice şi copiii lor – au îmbrăţişat meseria de medic.

Cu o voce vioaie, Valentin Arvinte povesteşte: „Am făcut acelaşi model de sicriu pentru mine şi pentru nevasta mea, doar că al ei e mai mic. Şi am să vă mai spun că în tinereţe am fost zdravăn şi înalt, acum însă m-am împuținat la trup. Şi în loc să-l fac pe măsura mea, l-am comandat mai mare. La înălţimea mea de 189 cm, sicriul are doi metri, trebuia să fie doar cu un centimetru mai lung”, râde bătrânul.

„Ştiţi, când voi muri, mărimea sicriului nu va mai conta, principalul e să încap în el. Depinde unde voi muri. Dacă voi muri acasă, la sigur, mă vor pune în sicriul comandat de mine acum 14 ani, dar dacă voi muri la Chişinău, va fi altul.” De la nea Valentin mai aflăm că, în afară de cele necesare şi de sicrie, şi-au cumpărat locuri în Cimitirul Ortodox de pe strada Armenească din mun. Chişinău. „Am cumpărat o bucată de pământ pentru opt gropi. Pentru acest teren am plătit şapte mii de lei. Locul e destinat întregii familii”, ne informează bătrânul. Şi asta pentru că copiii, nepoţii şi strănepoţii sunt la Chişinău, „ca să poată veni de sărbătorile religioase şi la mormântul meu”.

Moartea, ca şi naşterea, e un proces firesc”

De faptul că îşi ţin sicriele în garaj ştie mai multă lume din sat. „Atunci când le-a adus lemnarul, le-a lăsat la poartă. Lumea îl întreba dacă a murit cineva. Acesta însă le spunea că n-a murit nimeni, le-a comandat de dinainte alde Arvinte”, ne povesteşte şotios soroceanul.

Cumpărate încă în 1997, soţii Arvinte şi-au purtat sicriele mai prin toată ograda: „La început, le-am pus în pod, mai târziu însă am vândut maşina şi le-am pus în locul ei, în garaj”. În afară de sicriu, moş Arvinte are un costum negru nou-nouţ, cumpărat… cu vreo trei decenii în urmă: „Este cam mare pentru că am îmbătrânit”.

Întrebată ce părere a avut despre ideea soţului de a pregăti sicriele, Agafia Arvinte ne-a spus: „Am o părere pozitivă. Moartea, ca şi naşterea, e un proces firesc”.

Pomana amintirii

Am pregătit totul pentru înmormântare, nu mă tem de moarte. Plapume, şervete, perne, veselă, avem strânşi nişte bani. Copiii, când vor veni, vor găsi de toate”, ne-a mărturisit fosta profesoară de chimie. Potrivit femeii, înmormântarea la noi e o tradiţie bună, orice pomană e o amintire pentru omul care a primit-o: „Şi aşa mă ştie lumea că am învăţat chimia tot satul, dar când vor primi o pomană la înmormântare, îşi vor aduce aminte de mine. Şi eu îmi amintesc astfel de unii oameni. Iau în mână un şervet şi îmi aduc aminte de persoana de la înmormântarea căreia am primit-o. E o plăcere că îşi vor aduce aminte de mine când nu voi mai fi”.

Niciunul dintre soţii Arvintie nu crede că pregătirea sicrielor pentru înmormântările lor este un semn rău. „Nu cred în poveşti bătrâneşti. Sunt religios, am citit mult în viaţa mea. Viaţa este una şi moartea la fel”, ne spune convingător Valentin Arvinte.

Taina cununiei şi rochia din tinereţe

De altă părere este Valentina Sotnic din aceeaşi localitate. Bătrâna, 81 de ani, şi-a pregătit şi ea cele necesare pentru înmormântare, dar sicriu, nu. Sicriul pentru ea este un semn rău. „Cunosc un om din sat care avea sicriu şi nu putea muri, se chinuia. După ce i-a dat sicriul surorii sale, care murise, s-a dus şi el din viaţă”. Valentina Sotnic vrea ca atunci când va muri să fie îmbrăcată în rochia în care s-a cununat. S-a îmbrăcat şi îi vine, chiar dacă o strânge un pic.

Şi Agafia Potângă, 97 de ani, din Văratic, Râşcani, fostul judeţ Bălţi, şi-a adunat cele necesare pentru înmormântare. „Am strâns şi am pus în lădiţă. Nu m-am gândit că voi trăi atât de mult. Am ţolişoare ţesute de mâna mea. Ştergare tot ţesute de mine. Am vreo două rochiţe neîmbrăcate. Îmi strâng şi bănişori. Primesc pensie şi o pun acolo. Am cu ce”, ne spune bătrâna fotografiată de Cate Crandell, voluntar al Corpului Păcii (CP), poza căreia a luat premiul întâi la concursul organizat de CP cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la formarea CP. La concurs au participat fotografii făcute de voluntari ai CP din diferite părţi ale lumii, „Sharing American Experience Overseas”.