Şi viaţa, şi dragostea curgeau ca nisipul din clepsidră

Se simţea împlinită, puternică, îndrăgostită, cum n-a mai fost vreodată exact atunci când totul s-a sfârşit

Veruţa a trăit ca în rai alături de Leonid. Timp de zece ani nu a mers, ci a plutit fericită prin viaţă. În calitatea ei de preşedintă a unei organizaţii filantropice, îşi vedea misiunea în a duce binele din om în om, din casă în casă. Acelaşi lucru îl făcea şi Leonid în cadrul spitalului în care muncea. Având sufletele curate, se străduiau să trăiască fiecare clipă din plin. Pentru fericirea deplină, după şase ani de căsnicie, Dumnezeu le-a dăruit o fetiţă – moment aşteptat cu disperare de amândoi.

Micuţa Dănuţa a devenit sufletul lui Leonid, o iubea enorm de mult. Când copila a început să vorbească şi spunea cu a ei guriţă ce îşi doreşte, blândul tătic îi îndeplinea cu bucurie orice dorinţă. Şi Veruţei îi satisfăcea toate capriciile. Era tandru în relaţia cu ea, dar cam zgârcit la cuvinte. Nu-i spunea des „te iubesc”. Însă prin tot ce făcea, femeia simţea că este iubită.

Era un soţ foarte grijuliu şi lumea din jur vedea acest lucru. El făcea cumpărăturile, de cele mai dese ori, plimba fetiţa, o ducea la grădiniţă, scutura covoarele etc. Au avut mai multe invitaţii de a vorbi despre povestea lor de viaţă la radio şi televiziune, dar capul familiei a refuzat frumos de fiecare dată. Niciodată n-a dorit să-şi etaleze fericirea în vreo emisiune sau într-un articol de ziar. Era de o demnitate şi cumsecădenie cum mai rar întâlneşti.

three-books-promo-picGura lumii vrea să-i despartă

Povestea lor de dragoste s-a înfiripat la o acţiune de binefacere. Leonid mai avuse până atunci câteva iubiri trecătoare. Când a întâlnit-o pe Veruţa, a fost hotărât: „Va fi a mea pe toată viaţa. M-am născut ca să o cunosc pe ea”. A început să-i facă curte. Venea de fiecare dată cu flori la întâlnire.

În scurt timp, au descoperit că au foarte multe trăsături comune. Amândoi erau înzestraţi cu toate darurile: suflete largi, ambiţioşi, pasionaţi de munca pe care o îndeplineau, dornici de a face mereu lucruri frumoase. Au început să colaboreze, ajutând pe cei căzuţi la nevoie. Peste puţin timp, relaţia lor s-a transformat într-o mare iubire, şi-au mărturisit unul altuia pasiunea. Se iubeau foarte mult şi, într-un final, s-au căsătorit.

Ea era cea mai frumoasă fată din organizaţia pe care o conducea. El era unul dintre cei mai doriţi bărbaţi de foarte multe femei, inclusiv de câteva dintre colegele Veruţei care, din invidie, au început să-i scoată tot felul de vorbe. S-au pornit bârfele, invidioasele doreau cu tot dinadinsul să-i despartă.

„De ce a ales-o pe ea, şi nu pe mine?”, se întrebau ele. Au ajuns până la urechile lui Leonid atâtea lucruri urâte! Lumea a prins a vorbi cum că Veruţa l-ar fi atras cu vrăji, că are o mătuşă care face şi desface căsătorii, că nu are ochi să le vadă pe fostele iubiri ale soţului său şi câte şi mai multe.

Leonid nu a ascultat de gura lumii. Îşi vedea de familie cu inima deschisă şi sufletul curat. Iar Veruţa, cu mâna pe inimă, spunea la toată lumea că n-a fost niciodată geloasă pe fostele iubiri cu care Leonid a rămas într-o relaţie de prietenie, că îşi iubeşte soţul ca pe ochii din cap şi că are toate motivele să fie fericită şi se simte cu adevărat fericită. Erau atât de legaţi sufleteşte şi atât de dispuşi să dăruiască!

Leonid se stinge fulgerător

Veruţa se simţea împlinită, puternică, îndrăgostită cum n-a mai fost vreodată exact atunci când totul s-a sfârşit. Era într-o primăvară tristă şi atât de frumoasă. Îl striga pe Leonid să vină să vadă liliacul înflorit.

El nu auzea. Se mai întâmplase, venea mai greu la chemarea ei atunci când citea un ziar sau o carte. Şi Veruţa îl aştepta până termina de citit un articol sau un capitol din carte. Dar de data aceasta, Leonid nu avea să mai vină nici peste cinci, nici peste zece, nici peste 20 de minute şi, în general, nu avea să mai admire florile de liliac. Încremenise cu cartea pe genunchi în fotoliul din verandă, viaţa lui s-a stins fulgerător în urma unui atac de cord.

Şi Veruţa avea să-i sădească pe mormânt în acea primăvară un pui de liliac. Iar apoi, în fiecare primăvară, când liliacul dădea în floare, avea să aducă în casă o frumoasă sărbătoare în amintirea omului ei drag. Pregăteşte ca întotdeauna aceste sărbători ca nimeni alta, cu tot felul de copturi şi bucatele pe care le prefera Leonid. Un loc rămâne trist şi gol la masă, dar Veruţa parcă nici nu-l vede, aşază bucatele şi în dreptul acelui scaun cu îndemnul: „Serveşte, dragul meu, serveşte! Pentru tine m-am străduit?”.

Despre moarte nu se vorbeşte

Atunci când Leonid a închis ochii pentru totdeauna, Dănuţa era plecată la bunici într-un alt capăt al orăşelului. Era mărişoară, avea aproape patru ani. Dar cum să-i spui unui copil de patru ani că tatăl ei, care o iubea atât de mult, nu mai este?

Era peste puterile Veruţei. Cu inima sfâşiată de durere, a hotărât să nu traumatizeze copilul şi nu l-a adus la înmormântare. După aceea, i-a spus că tăticul ei e plecat departe-departe printre stele şi o să vină o zi când o să se întâlnească cu el. Aşa au trecut anii până când copila a aflat adevărul. Atunci a înţeles de ce în casa lor nu se vorbeşte despre moarte niciodată, de ce amintirea despre tatăl său e atât de vie, atât de prezentă în casa lor, de ce mamă-sa şi-a dorit ca fiica ei să-l păstreze în amintire aşa cum a fost viu: frumos, puternic, plin de viaţă.

Sunt 24 de ani de când Veruţa e văduvă. Nu s-a mai recăsătorit. Leonid a fost primul şi unicul bărbat pe care l-a cunoscut în viaţa ei. Problemele pe care le-a întâmpinat după moartea lui au determinat-o să fie puternică şi să lupte în permanenţă pentru fericirea fiicei. Şi Dana i-a răsplătit aşteptările. A crescut sinceră, înzestrată ca şi părinţii săi cu cele bune şi frumoase.

Dornică să înveţe şi să acumuleze cât mai multe cunoştinţe în medicină, a plecat după absolvirea facultăţii din Chişinău în Germania. Frumuseţea ei tocmai se deschisese ca o floare. I-a căzut cu tronc la inimă unui pianist german, care o întâlnise la un concert de muzică clasică. Nu peste multă vreme, sufletele lor s-au logodit şi Dana a îmbrăcat rochia de mireasă când deja născuse un băieţel, căruia i-au dat numele Leonid. Au făcut şi nuntă, şi botez acolo, în Germania, iar, peste un an, au dat o petrecere grozavă şi în R. Moldova. Şi oaspeţii veniţi din străinătate aveau să asculte din gura Danei impresionanta poveste despre o dragoste mare dintre Veruţa şi Leonid, care nu se va stinge niciodată.

The following two tabs change content below.