Şi spinii, şi floarea (lui Filat) // NEGRU

Pe un câmp cu mulţi spini şi o floare, japonezii ar vedea floarea, iar moldovenii spinul, spunea recent premierul Vlad Filat, îndemnându-ne să vedem şi binele, „deoarece altfel, ne vom închide într-un spaţiu plin de negativism, unde nu vom mai putea realiza nimic bun”. Nu mă apuc să spun ce ar observa moldovenii în general, nu sunt sigur că ei ar vedea doar spinii. Însă presa este obligată să vadă şi spinii, şi floarea.

Strigăt în pustiu

Relativa acalmie de pe scena politică moldovenească ne oferă ocazia să vorbim puţin şi despre problemele jurnalistice, inclusiv despre jurnalismul online unde se dau astăzi principalele bătălii informaţionale, propagandistice. Nu putem să ne ascundem după deget, lupta pentru audienţă ia la noi forme groteşti, înspăimântătoare uneori, mai cu seamă în presa online, scăpând eforturile de autoreglementare care se mai fac în presa „tradiţională”. Colegul nostru Constantin Tănase de la „Timpul” a încercat în câteva rânduri să provoace nişte discuţii la acest subiect, dar efectul a fost al strigătului în pustiu. Nu ne facem nici noi iluzia că vom reuşi mai mult. Dar unele lucruri trebuie spuse chiar şi de dragul spusului.

Jurnalismul „sălbatic”

În general, o presă independentă, concepută ca afacere, nu-şi poate permite „luxul” de a publica orice îi trăsneşte prin cap, fără riscul de a plăti amenzi usturătoare sau de a pierde o parte din cititori. Diferenţa dintre jurnalismul moldovenesc şi jurnalismul occidental e ca între capitalismul nostru „sălbatic” şi capitalismul occidental modelat de etica protestantă. Dreptul la opinie nu îţi dă dreptul să minţi sau să vii cu presupuneri ofensatoare, „supte din deget”, la adresa cuiva. Recent, publicaţia americană „Politico” l-a suspendat pe corespondentul său la Casa Albă, Joe Williams, pentru comentariile care sugerau că Mitt Rommney, posibilul candidat al republicanilor la postul de preşedinte al SUA, se simte mai „confortabil” în compania albilor. „Comentariul său referitor la guvernatorul Romney… nu atinge standardele noastre de corectitudine şi discernământ…”, astfel au explicat editorii fondatori motivul deciziei lor. La noi suspendările, dacă se fac, sunt, de obicei, legate de refuzul jurnalistului de a scrie la comandă, de a minţi sau de a murdări pe cineva. Subtilităţile care îi preocupă pe editorii americani par de neînţeles dacă le privim de la Chişinău.

Jurnaliştii invidioşi

Nu demult, „Washington Post” a rupt colaborarea cu o jurnalistă care, nefiind atentă la nuanţe, a scris pe blogul său de pe site-ul „WP” că Mitt Romney a repus în circulaţie o lozincă a Ku Klus Klanului. La noi se mai crede că bloggerul poate scrie ce-i trăsneşte prin cap şi, invidioşi pe succesul acestuia, unii jurnalişti încep să imite, să scrie ca unii bloggeri, punându-şi fantezia la încercare. Regulile, normele însă trebuie să fie generale. Dacă scrii pe blogul personal, e treaba ta, dacă scrii pentru o publicaţie e altceva. Nimeni nu anulează standardele presei. Perioada „acumulărilor”, a jurnalismului „sălbatic” se încheie, s-a încheiat deja. Ziarele serioase se mută în spaţiul virtual cu regulile lor. La noi se întârzie ca de obicei. Dar un succes bazat pe lipsă de reguli şi norme deontologice este un succes temporar, le face un deserviciu unor bloggeri cu real talent jurnalistic.

Ficţiunea jurnalistică

„Aventurierii Alianţei împiedică reforma MAI din cauza intereselor lui Filat” (fiindcă vorbeam de Filat), titrează o publicaţie online care se pretinde model. Citind „ştirea” respectivă, nu găseşti măcar o probă sau intenţii de a prezenta nişte probe. Şi nici opinie nu poate fi considerată, căci îi lipseşte partea argumentativă. Din păcate, astfel de materiale nu sunt o excepţie. Zilele trecute, o altă publicaţie online, editată de un jurnalist care a frecventat multe cursuri de etică profesională, organizate de Centrul pentru Jurnalismul Independent, prelua, dintr-un ziar comunist, antioccidental şi „fireşte” românofob, o „dezvăluire şocantă”: „Nicolae Timofti ar fi ajuns președinte pe banii serviciilor secrete din România”. Banii, 3 milione de euro, ar fi fost plătiţi de UE, prin intermediul serviciilor secrete româneşti, şi i-ar fi încasat… Filat, Lupu şi Ghimpu. Preluarea nu absolvă publicaţia de datoria de a verifica şi a proba informaţia. Trimiterea la „sursă” nu poate camufla propriul partizanat sau carenţe deontologice. Un asemenea articol putea fi publicat doar la rubrica ficţiune. Există şi jurnalism literar, dar e altceva.

Frenezie anti-AIE

Unele publicaţii, nu neapărat comuniste, par acaparate de o frenezie anti-AIE, lipsită de concreteţe, care nu distinge faptele bune de cele rele, care generalizează în mod superficial. „În ultimii trei ani, UE a fost destul de binevoitoare cu guvernanţii de la Chişinău deşi existau semnale că aceştia, în afară de declaraţii, nu fac practic nimic pentru a reforma ţara… Care va fi în continuare atitudinea Uniunii faţă de tergiversarea reformelor?”, îl întreba zilele trecute un jurnalist care se vroia „bătăios” pe Dirk Schube, şeful delegaţiei UE în RM. „Permiteţi să nu fiu de acord cu dvs. când ziceţi că guvernul de la Chişinău n-a făcut nimic în ce priveşte reformele. De fapt, din contra, am asistat la un proces unde au fost lansate reforme, unde au avut loc modificări de legislaţie şi unde contactele cu UE au fost cu mult mai multe decât anterior”, a răspuns dl Schubel, dându-i jurnalistului o lecţie de profesionalism.

E adevărat presa trebuie să critice puterea, dar trebuie să facă lucrul acesta cu discernământ, obiectiv, concret, punând degetul pe rană, făcând diferenţă între percepţie şi realitate, nu blestemând ca o mahalagioacă pe toţi laolaltă.

Tăcerea de ieri

Prin zelul critic, demolator de azi, unii jurnalişti şi „formatori de opinie” ar vrea probabil să le fie uitat servilismul, partizanatul, linguşirea sau tăcerea din perioada guvernării comuniste. Dar nimic nu se uită. Desigur, e mai simplu şi mai puţin riscant să critici la modul general, să-i blamezi pe toţi liderii Alianţei „la pachet” sau, dimpotrivă, să-l faci pe cineva ţap ispăşitor, decât să investighezi, să analizezi, să stabileşti vina sau meritul fiecăruia în parte. Dar cum altfel să te numeşti jurnalist?

Eficienţa publicităţii negative

Faye Flam, columnistă la „Inquierer”, vorbeşte într-un articol recent despre misterul încrederii noastre în publicitatea politică negativă. Deşi raţiunea ne spune că publicitatea negativă e puţin probabil să servească drept sursă obiectivă de informaţie, totuşi alegătorii se lasă influenţaţi de aceasta. În statele în care Romney şi-a surclasat rivalii prin volumul de atacuri publicitare, el a câştigat. În statele în care din acest punct de vedere au prevalat Rick Santorum sau Newt Gingrich ei au avut mai multe voturi în folosul lor. Unii experţi consideră că acest comportament misterios, iraţional într-o măsură oarecare, este de natură evoluţionară. Lăsând la o parte misterele minţii umane, trebuie să conştientizăm că nu numai politicienii, ci şi jurnaliştii sunt responsabili pentru ceea ce se întâmplă în societate.

Dacă vom tiraja, cu orice ocazie, opinii catastrofiste, apocaliptice, vom ajunge să fim crezuţi. Dacă, în loc să informăm, noi speriem societatea, aceasta nu are cum să reuşească. Şi atunci nu semănăm noi cu nişte nebuni care îşi taie creanga de sub picioare?

PS: La JURNAL de Chişinău ne-am propus, la începutul acestui an, să publicăm în fiecare număr câte o „pagină bună” cu „ştiri bune” şi „oameni buni”. (Ideea a fost a lui Val Butnaru.) Nu inventăm ştirile bune. Oameni şi fapte bune există.

Nicolae Negru

The following two tabs change content below.
Nicolae Negru

Nicolae Negru

Nicolae Negru

Ultimele articole de Nicolae Negru (vezi toate)