Şi ochii care se văd zilnic se uită

Cum un bărbat a uitat de soţie şi de copii

Viorica a fost unicul copil la părinţi. Nu strălucea la frumuseţe şi nici la studii. În schimb, avea o lume lăuntrică deosebită şi o capacitate de muncă de invidiat. La absolvirea şcolii profesional-tehnice, când încă nu împlinise nici 17 ani, părinţii au măritat-o cu un flăcău din satul vecin. Flăcăului îi zicea Miron, provenea dintr-o familie de colhoznici cu care părinţii Vioricăi se întâlneau la hramuri şi alte sărbători.

 

Miron lucra agronom în gospodăria agricolă. L-a tras la carte preşedintele colhozului care l-a ajutat să termine Institutul Agricol din Chişinău. Era sfios din fire şi crea impresia la acea vreme că nici fetele nu-l interesează. Aşa că mireasa adusă de părinţi i-a plăcut,  după cum i-a plăcut şi averea ei. Adică s-a făcut o căsătorie cu socoteală, dar care părea să fie reuşită. Chiar din primele zile de căsătorie, Miron s-a dovedit a fi soţ ideal. Era un bun gospodar şi în colhoz, şi în propria lui gospodărie. Dar nici Viorica nu rămânea mai prejos. Pe lângă faptul că ştia să pregătească bucate gustoase, se mai pricepea şi la amenajarea interiorului casei. Toate se desfăşurau într-o înţelegere de invidiat în casa lor. Şi pentru ca viaţa să le fie şi mai plină de sens, Dumnezeu le-a dăruit şi doi copii frumoşi.

Despărţirea nu a distrus familia

Când băiatul cel mare a împlinit zece ani, Viorica a plecat în Grecia la invitaţia Raisei, o vecină de peste drum, care se afla deja de câţiva ani acolo. S-a angajat chiar a doua zi la o miniîntreprindere de prelucrare a laptelui de oi unde o ajuta pe vecină la prepararea  brânzeturilor. Tot acolo lucra şi soţul acesteia. Lucrul nu era greu, chiar dacă începea la 8.00 dimineaţa şi se termina pe la 10.00 noaptea.

Vă spuneam că Viorica avea o capacitate de muncă de invidiat, fapt ce o înălţa în ochii patronului. Şi salariul era destul de bun. Şi de locuit locuia într-o vilă nespus de frumoasă. Numai dorul de casă o măcina. În primele luni, nopţile treceau foarte greu. Până o prindea somnul, scălda perna în lacrimi. Pe urmă, după ce a mai deprins  limba, au început să-i placă şi locurile, şi lumea de acolo, care, evident, se deosebea de cea din care venea. Dar timpul trecea  oricum greu. O chinuia mai cu seamă dorul de copii. Credea că n-o să mai ajungă să-i îmbrăţişeze.

Revenită după cinci ani acasă, s-a bucurat văzându-i mari şi sănătoşi. Era mândră de bărbatul său că l-a dus mintea şi capul să investească banii trimişi într-o adevărată fermă de nutrii. A mulţumit Domnului că le-a purtat la toţi de grijă în aceşti ani şi a zis că nu mai pleacă de acasă.

O nouă plecare peste hotare, care i-a despărţit

Trecuse o jumătate de an de când Viorica revenise acasă. Se întorsese şi vecina cu vecinul care, după ce au făcut reparaţii capitale în casă, s-au pornit într-o duminică de august în ospeţie la nişte prieteni din Cricova. Aproape de Chişinău a început o ploaie torenţială de nu se vedea aproape nimic înaintea ochilor. Încercând să depăşească un TIR, maşina lor s-a izbit de un copac. Ca rezultat, bărbatul a decedat pe loc, iar femeia s-a ales cu câteva lovituri la cap şi un picior fracturat. După o lună de tratament, Raisa şi-a revenit. Ca să uite de drama care s-a abătut pe capul ei, s-a întors în Grecia la  acelaşi proprietar. Iar peste câteva luni, i-a anunţat pe Viorica şi Miron că proprietarul are de lucru pentru amândoi şi dacă vor să câştige bani mai buni să nu stea mult pe gânduri.

S-au gândit oamenii, au chibzuit şi, în final, au hotărât să plece, lăsând copiii şi gospodăria în grija bunicilor. Viorica ştia că Raisa nu e tocmai sfântă. De mai multe ori, îşi înşelase soţul. Iar odată, când acela fusese luat la nişte aplicaţii militare pe două luni, s-a dat în dragoste cu un tânăr profesor de la şcoală şi a intrat rău de tot în gura satului. Dar după aceea, a fost femeie la locul ei, i-a născut trei copii lui Alic şi au trăit fericiţi până la tragicul accident. Niciodată însă Viorica nu şi-ar fi putut imagina că Miron ar fi capabil s-o înşele cu vreo fetişcană. Cu atât mai mult, cu Raisa, care e cu zece ani mai mare ca el. Şi nici prin gând să-i treacă faptul că beţia acelei primăveri i-a furat minţile soţiorului său şi îl purta în nopţile cu lună pe la patul Raisei care locuia în aceeaşi vilă. Într-o seară, îmbătată de dor, Viorica îşi aştepta soţul fremătând de emoţie. Timpul i se părea că trece greu şi a coborât să vadă de nu vine cumva Miron. Scara trecea pe lângă camera Raisei. În timp ce s-a apropiat de uşă, ce i-a fost dat să audă?! Miron o dezmierda pe Raisa cu aceleaşi vorbe dulci pe care i le rostise şi ei de atâtea ori! Alta în locul ei s-ar fi năpustit în cameră şi ar fi flocăit-o bine pe vecină, dar ea a stat aşa împietrită preţ de câteva minute, apoi s-a ridicat în camera lor. Cu toate că fierbea sângele în ea, şi-a adunat trăirile lăuntrice şi i-a sunat pe părinţi, a vorbit cu copiii de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa necăjită cum era, nu i-a zis un cuvânt lui Miron când acela a venit şi s-a culcat lângă ea. Jocul s-a tot repetat vreo şase săptămâni, după care Miron a început a nu mai veni nopţi întregi în patul Vioricăi. Într-o zi, Raisa a surprins-o pe Viorica, i s-a uitat drept în ochi şi i-a zis: „Viorico, nu ştiu, te prefaci ori chiar nu înţelegi nimic? Oare nu ţi-e clar că Miron nu te mai iubeşte?! Te rog nu te supăra. Nu port nicio vină că s-a îndrăgostit de mine şi eu de el…”

Cu un regret sincer că Miron n-a avut curajul să-i spună aceste gânduri, Viorica s-a întors şi n-a spus niciun cuvânt. Peste câteva zile, a plecat la Atena, lăsându-i pe cei doi îndrăgostiţi pe insula Creta.

Orbit de mâgâierile vecinei, a uitat şi de copii

Sunt aproape şapte ani de când Viorica munceşte în Atena. Doi ani după acea paşnică despărţire nu le-a spus nimic părinţilor şi nici copiilor. Mai credea că lui Miron îi vor veni minţile la loc şi se va întoarce la nevastă şi la copii. Dar n-a fost să fie. Mai mult, în şapte ani nu s-a interesat măcar o singură dată ce fac fiii săi, care, de trei ani, sunt şi ei în Grecia. Iar vara trecută, când cel mare s-a dus la el pe Creta şi l-a rugat frumos să se întoarcă la mama, el i-a spus: „Ce a fost între mine şi maică-ta n-a fost iubire, a fost o amăgire. Iată pe  tanti Raisa o iubesc cu adevărat”. „Dar de noi de ce ai uitat?” Aici Miron a lăsat ochii în jos şi a tăcut. Şi nici n-a încercat să-i propună vreun ban feciorului sau să se intereseze de fratele mai mic, sau, cel puţin, să-l întrebe unde munceşte şi de nu-i este greu. Iar băiatul l-a apucat de barbă, l-a scuipat în faţă şi s-a întors la Atena mai trist decât venise.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.