Și a fost…

Valeriu Jereghi

         O frază a lui Andrei Tarkovski poate servi drept motto ideatic filmului din 1992 al lui Valeriu Jereghi: „Atrocitatea este întotdeauna conținută în frumos așa cum și frumosul există în atrocitate.”

Iar filmul Și va fi (realizat de cineastul din Republica Moldova la Studioul Cinematografic București în momentele sale de cumpănă, înainte ca glorioasa bază cinematografică de la Buftea să fi fost scoasă la mezat) este cu adevărat un film atroce (comparabil doar cu Idi i smotriDu-te și vezi al lui Elem Klimov), dar și un film al speranței în valorile umane pe care războiul le aneantizează. Cu trei ani mai înainte ca Dogma ’95 să-și fi revărsat în cele patru puncte cardinale oferta minimalistă, Jereghi regizează în scenografia geologică a vulcanilor noroioși din zona Berca-Buzău, un film cu trei personaje principale (Femeia – Maria Ploae, Copilul – Daniel Ionescu, o rumegătoare trecută pe generic în chip meritat, vaca Lunaia) și un tanc devastator, întruchipare absolută a Răului și cu o enigmatică funcție, aidoma celui ce se va numi, două decenii mai târziu în filmul lui Karen Shahnazarov „Tigrul Alb”.

Format la școlile de artă din Chișinău și – mai cu seamă – la VGIK (Școala Superioară de Stat a Artei Cinematografice de la Moscova, cea mai veche  și – probabil – cea mai valoroasă academie artistică de profil din lume), Valeriu Jereghi preia mesajul antirăzboinic al epocii, plasându-l într-o poveste ce eludează „militantismul” imaginii și retorica discursului, astfel încât el va fi mai aproape de „mistica suprarealistă” a unui Fernando Arrabal din Viva la muerte (1971) ori L’arbre de Guernica (1975) decât de realismul crud al filmelor de gen ale răsăritului european.

De o singură „umbră” a acestei lumi nu va reuși să scape pentru că nici nu dorește s-o facă. E umbra lui Andrei Arsenievici Tarkovski, cel care știa prea bine cuvintele lui Stavroghin, unul din Demonii dostoievskieni: „În Apocalipsă, îngerul se jură că Timpul nu va mai fi”.

Iar cele trei personaje, creații umile ale lui Dumnezeu încearcă să înfrunte îngerul, oferindu-i prin sacrificiu Timpului încă o șansă. Și aceasta pentru că – susține admirabil Tarkovski – „timpul este o stare; e flacăra unde viețuiește salamandra sufletului omenesc”.

Valeriu Jereghi nu s-a ferit deci de umbra marelui său contemporan. Atunci când copilul (mut, precum cel din Rubliov) se apropie de copac, căutându-i protecția, ne-am amintit de observația de cândva a lui Chris Marker, după care primul „epic” al lui Tarkovski se termină cu imaginea copilului Ivan sprijinit de copac, iar ultimul film, Sacrificiul, se încheie cu imaginea copilului așezat la rădăcina altui copac.

Titus Vîjeu

la fel, vaca Lunaia, unic rezervor al vieții pe un pământ pârjolit ne-o amintește pe surata ei din Copilăria… unde trage căruța în care se află Ivan și bătrânul nebun.

Cât despre Femeia, interpretată de Maria Ploae cu acel dramatism insurgent al Annei Magnani, ea are și ceva din Mama Povestitorului din Oglinda

De ce amintesc toate aceste lucruri? Nu pentru a diminua – Doamne ferește! – ceva din vizibila originalitate a lui Valeriu Jereghi, ci pentru a consemna convingerea că dacă Andrei Arsenievici ar fi văzut filmul l-ar fi așezat probabil – alături de Alexandr Sokourov – între discipolii săi cei mai talentați.

Cert este că Jereghi a introdus în filmul est-european, marcat încă de triumfalism, o dominantă metafizică ce se opune acelor „pulsiuni” pe care Gilles Deleuze le socotea a fi „energia care înșfacă bucăți din lumea originară”. Suntem departe și de acea lume „de dinainte de om” în care teoreticianul francez distingea „zorii ființei noastre” descriși de marele Cezanne ca un „haos irizat” și ca o „virginitate a lumii”. În Și va fi ne aflăm la finalul brutal al unei lumi în care până și Logosul, ce a inițiat-o cândva, pare a fi dispărut. Copilul stă zidit în muțenie, femeia-mamă devine strigăt, tancul scrâșnește o limbă moartă pe care o revarsă peste pământ.

Apocalipsa după Valeriu Jereghi pare proiecția în imagini telurice a unui poem de Georg Trakl în care „metal rece îmi umblă pe frunte, / păianjenii-mi caută inima / se stinge-o lumină în gură-mi” (De profundis) sau a multor altor poeme în care spaima a stăpânit cuvintele pentru a da omului un semnal privitor la soarta lui și a planetei sale, mai înainte ca un dezastru să-l oblige să reînvețe aratul pământului, semănatul și coacerea pâinii.

Valeriu Jereghi

 

Un film al alertei, de care nu trebuie să ne ferim. Un film care a avut el însuși propria apocalipsă. Căci, după ce a fost distins în 1992 cu Marele Premiu la Festivalul de la Costinești, după evoluția de la Cannes (Un certain regard) și după premiul pentru cel mai bun rol feminin obținut de Maria Ploae la Saint Raphael, filmul a fost depozitat undeva, în împrejurimile Moscovei, unde, vorba cântecului lui Soloviov Sedoi, „nimic nu mișcă până-n depărtări”, dar unde un incendiu spontan avea să distrugă negativele. Ani de zile, autorul s-a simțit aidoma unui părinte ce și-a pierdut fiul până în clipa în care a aflat că Franța deține o copie ca urmare a prezentării la Cannes a filmului. Astfel încât, recuperat și remasterizat, filmul și-a dobândit dreptul la o nouă viață. Poate că de-acum el va circula sub un nume mai potrivit căci, Și va fi ne amintește parcă de cântecul pionierilor sovietici (Și va fi mereu soare! – I vsegda budet solnțe!), drept care Presimțirea (traducerea titlului Pressentiment sub care a rulat în festivalul de pe Riviera franceză) ni se pare a fi mult mai potrivit.

Oricum, filmul există și rezistă, cu atât mai necesar într-un moment în care, cum cu tristețe nota Tarkovski „cultura actuală de masă, civilizația protezelor, calculată după numărul de consumatori, deformează sufletul, blocând drumul omului către întrebările esențiale despre propria-i existență, către perceperea propriei persoane ca ființă spirituală”.

Și va fi este reprezentarea cinematografică tulburătoare a uneia dintre posibilele numeroase „revelații” suportate de omenire în lungul ei parcurs către o desăvârșire mereu amânată. Deci, filmul s-ar putea numi cu aceeași îndreptățire Și a fost

 

Titus Vîjeu,

critic de film, România

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)