Şi-a aruncat mama moartă într-o pădure

CRIMĂ // La mare cumpănă te agăţi şi de un pai

Ion venise în ziua aceea acasă şi a văzut că maică-sa trăgea să moară. Imobilizată la pat de mai mulţi ani, femeia nu avea pe nimeni decât pe bicisnicul acesta de băiat. L-a născut din flori, dintr-o întâmplare, treizeci de ani în urmă, şi l-a tot dus pe gârba ei de când l-a adus pe lume.

Când mai putea să muncească, era o altă poveste, însă cum a căzut la pat, trăiau amândoi din pensia ei mică. Dacă aveau noroc, mai ridicau nişte ajutoare umanitare, de cele mai multe ori însă trăiau din mila bisericii. Femeile care veneau cu merinde pentru ridicări în locaşul sfânt, ştiindu-i chinurile, treceau drumul şi-i lăsau ce puteau. Aflându-i necazul, o certau că a crescut un nesimţit.

Din când în când venea de la biserică câte o femeie şi-i mai strângea prin casă, mai primenea şi bolnava. Niciodată n-au dat de fiul Veronicăi, pe care ele, credincioasele, l-ar fi pus la punct. Părintele, ori de câte ori le trimitea la suferindă, spera să fie nepricopsitul acasă, vroia să-i vorbească, zicea el, să-l lumineze. Zădarnică era vrerea lui, dacă cel căutat nu se vroia găsit!

Suflet de câine

Zic, în ziua aceea, cum a intrat Ion în casă, a văzut că mamă-sa n-o trage mult. S-a speriat. Ştia că într-o zi o să moară femeia, însă ar fi vrut să se întâmple asta cât mai târziu posibil. Că era un om de nimic, puţin spus, mai avea şi un suflet de câine. S-a grăbit să iasă din casă şi să dispară, să nu fie martor la chinurile mamei sale. N-a aprins barem o lumânare, avea femeia pregătite pentru ceasul de cumpănă mai multe pe măsuţa de lângă pat. Nici nu s-a apropiat să-i vorbească, să-şi ia rămas bun de la cea care l-a adus pe lume. A ieşit în mare grabă din casă, s-a uitat în jur să vadă dacă nu e vreun vecin pe afară şi s-a dus. A hoinărit prin oraş ore nemăsurate. Aştepta să vină noaptea. Între timp, se gândea cum să se descurce cu înmormântarea. Ştia prea bine că bani nu avea, să împrumute tot ar fi fost o problemă – nu avea de unde întoarce datoriile. Dar nici cu mortul în casă nu ai să stai! Aştepta să se facă noapte şi să se întoarcă acasă când toată lumea dormea. Tot vânturându-se pe străzile capitalei, i-a venit ideea cum să se descotorosească de mamă-sa. „Am s-o arunc undeva s-o găsească lumea şi s-o îngroape!”

N-a crezut niciodată în Dumnezeu

Şi ce credeţi dumneavoastră, aşa şi a făcut bestia! Era trecut de miezul nopţii când a intrat în casa lor, corpul mamă-sii încă nu se răcise. A tras la intrare un cărucior, a înfăşurat defuncta într-un cearşaf şi a pornit cu ea pe căi ocolite spre marginea oraşului. A descărcat căruciorul într-o fâşie forestieră şi aşa a scăpat de înmormântare. A scăpat de griji. Nicio mustrare de conştiinţă, fraţilor! A lăsat cotiga ceea la o mare depărtare şi s-a îndepărtat de locul crimei. Spera totuşi că o va găsi cineva destul de repede şi o va înmormânta cum se cuvine. Niciodată nu s-a gândit să se adreseze bisericii din cartierul lor şi că preotul l-ar fi putut ajuta. Valeriu n-a crezut niciodată în biserică, preoţi sau Dumnezeu!

A doua zi, părintele Nicodim s-a trezit cu o mare nelinişte în suflet, avea presimţirea că s-a întâmplat ceva urât de tot. Cum a intrat în locaşul sfânt, a trimis o femeie la Veronica cu merinde şi bani. S-a întors nevasta ceea în grabă mare cu vestea că n-a găsit pe nimeni acasă, se gândea că ar fi dus-o fiu-său la un azil. „Poate e mai bine aşa, părinte, acolo, cel puţin, va avea cineva grijă de ea ziulica întreagă”, a spus femeia. Dar spre seară, dintr-un anunţ al poliţiei au aflat că într-o pădurice s-a găsit corpul neînsufleţit al unei femei. Au arătat şi fotografia acesteia. Cei care o cunoşteau au fost rugaţi să anunţe poliţia.

A treia zi, preotul i-a rugat pe enoriaşi să pună mână de la mână şi s-o îngroape pe Veronica după legile creştineşti. Poliţia însă îl căuta de zor pe fiul femeii – nu avea nicio îndoială că el a aruncat trupul mamei în pădure.

Domnul le vede pe toate

Se spune că nicio faptă nu rămâne nedescoperită şi niciun om nepedesit, dacă s-a făcut vinovat de ceva pe lumea asta. Oricât de neînsemnată ar fi greşeala sa, pe toate Domnul le cântăreşte şi după merit pedepseşte. În seara când Valeriu şi-a aruncat mama în locul cela pustiu, când se îndepărta în mare grabă, a ieşit din întâmplare la o margine şi a dat, la 4 dimineaţa, de o haită de câini. Erau flămânzi şi răi! A pus el mâna pe un băţ, dar cu cât se îndârjea mai tare, cu atât mai rău veneau bestiile peste el.

A fost destul să-i sară în piept căpetenia că toată haita l-a înconjurat. Ce să vă spun? Trupul său era o rană vie. Când l-au lăsat jivinele celea în pace s-a tot târât în speranţa că va ieşi undeva la şosea şi va avea şansa să scape cu viaţă. L-au găsit absolut întâmplător nişte copii în drumul lor spre un iaz din apropiere. Au chemat părinţii, aceia la rândul lor – urgenţa. Dar nu şi-a mai revenit după întâmplarea ceea. Nu-şi amintea nici cum îl cheamă, nici de unde este şi nici cum a ajuns pe câmpul cela departe de oraş. Când i s-au cicatrizat rănile, poliţia a închis dosarul său. Nu mai aveau pe cine trimite în judecată.

A rămas un om mutilat

Adus din spital în casa mamei, trăia şi el din mila bisericii şi a credincioşilor din cartier. Într-o zi, în casa lor s-a mutat o femeie, o străină, nici bătrână şi nici tânără. O trimisese preotul. Nu avea unde locui sărmana. Şi-a vândut casa de la ţară şi s-a mutat la fecior la oraş. Un an a fost bine, atât cât au ţinut banii ei de pe casă, apoi nora n-a mai suferit-o. Nu că ar fi dat-o afară din casă, dar nu era zi să n-o certe pentru ceva. O numea cum îi venea la gură. Nu se putea plângea fiului, nu voia să le strice căsnicia. Dacă ar fi avut alţi copii, s-ar fi dus la ei, dar aşa îl avea numai pe băiatul acesta.

Odată, după slujbă, i-a cerut sfat preotului. „Unde să mă duc, părinte, poate ştii mata vreun loc unde să nu încurc nimănui. Dacă m-ar lua Domnul la el, mare pomană şi-ar face…” Preotul a trimis-o la Valeriu, nenorocitul de peste drum, să aibă grijă de el şi să-l sprijine la nevoie. „Dumnezeu o să aibă grijă de voi amândoi”, a încheiat părintele. De atunci au trecut zece ani. Părintele Nicodim, care a murit la începutul acestui an, mi-a povestit istoria asta cu gând să v-o spun şi eu la rându-mi. Zicea că cei deştepţi învaţă din greşelile altora.

 

The following two tabs change content below.
Lidia Bobână

Lidia Bobână