Sfinţeniile străvechii Moldove

În pelerinaj, unde plâng sfinţii cu lumină şi sânge

Mănăstirea „Agapia Nouă” este nestemata pădurilor seculare montane, în apropiere de Târgu Neamţ. Este sora Agapiei Vechi, mănăstirea din deal, care cu veacuri în urmă a fost neîncăpătoare pentru mulţimea sihaştrilor moldoveni, râvnitori în nevoinţa pustnicească, asemenea marilor asceţi din pustiul Egiptului. Am coborât cu mare atenţie dealul anevoios de munte, binecuvântat de paşii sfinţilor români către Agapia Nouă, mănăstirea icoanelor de o plăsmuire cum rar se întâmplă, realizate de marele pictor Nicolae Grigorescu.

Angelina OLARU

Marele pictor N. Grigorescu şi-a adus jertfa la Agapia Nouă

Prin anii 1600, o parte dintre călugării de la schitul din deal, deranjaţi de alunecările de teren de acolo, s-au mutat la vale, unde au început să pună bazele mănăstirii de azi, cunoscută în scrierile bisericeşti ca Agapia Nouă, Agapia din Vale sau Agapia Mare.  Noi ne-am închinat acolo când înflorite erau magnoliile şi fulgii de munte încercau să le răcească. Magnolii ca în vis am văzut acolo, plantate în jurul căsuţelor îngrijite ale măicuţelor. Noul aşezământ a fost construit în doar doi ani – 1642-1644 de hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu şi de soţia sa, cneaghina Liliana. Multe daruri valoroase a făcut marele domn Agapiei, o parte dintre care au ajuns la Muzeul de Artă din Bucureşti. Agapia Mare se situează pe locul doi între cele mai mari mănăstiri de maici din ţară, cu aproximativ 340 de suflete, după Văratec, care găzduieşte circa 420 de călugăriţe.

Timpuri dificile a văzut această mănăstire, cu jafuri, distrugeri şi incendii, însă mereu au venit s-o ridice oameni vrednici, de care azi ducem lipsă. Cert este că toate construcţiile erau temeinice, dovadă fiind clădirile din incintă cu chiliile etajate, ce datează din perioada celor doi mari ctitori. Cu prilejul renovării din anul 1858, interiorul bisericii a fost pictat de Nicolae Grigorescu. Conform surselor ortodoxe, el avea între 18 şi 23 de ani, când a realizat o remarcabilă compoziţie murală şi icoane pline de lumină şi de realism. El a lucrat pictura între anii 1858 şi 1861. Acestea amintesc de marii maeştri ai Renaşterii. Autorii frescelor au îmbinat tradiţia bizantină cu stilul neoclasic şi arta românească. Slujbele de la Agapia Nouă, corul măicuţelor se lasă pe suflet ca o aromă cerească şi te face să nu uiţi acel loc de mântuire şi istorie glorioasă, unde nu poţi să nu mai revii.

La Văratec, de parcă ne-am fi întâlnit cu Veronica Micle…

În drumul dintre mănăstirile Agapia şi Văratic am poposit în comuna Selioara, la mormântul lui Constantin Oglinzeanu, tânărul preot român care a slujit cu abnegaţie la Mitropolia noastră, a Basarabiei. A închis ochii la Chişinău, în condiţii enigmatice. Orice basarabean care l-a cunoscut vreodată când trece pe drumul din comuna sa de baştină, nu uită să-i aprindă câte o lumânare. Este o mângâiere şi pentru mama părintelui, lacrimile căreia încă nu s-au oprit să curgă după fiul plecat prematur la Domnul. Apoi, luăm calea Văratecului, mănăstirea unde odihneşte iubita lui Mihai Eminescu. Ne bucurăm enorm să revedem aşezământul monahal, aşa cum e descris în scrierile vechi, încă nemodernizat, cu arhitectura de cândva. Ne apropiem în grabă de locul de veci al Veronicăi, Verona poetului românilor care-şi împarte cu ea veşnicia. Mormântul s-a păstrat perfect, cu monumentul său funerar ce reprezintă îngerul plângând de tragedia scriitoarei, care n-a suportat despărţirea de jumătatea sa şi şi-a pus capăt zilelor. Ne uimeşte, totuşi, îngăduinţa maicilor de a permite înhumarea Veronicăi Micle, chiar alături de biserică. E vorba, probabil, de o profundă compasiune creştină.

Aveam sentimentul unei întâlniri mult aşteptate, dureroase, cu o personalitate ce a influenţat destinul lui Eminescu. Mormântul îi e parfumat de florile ce nu dispar până la începutul sezonului rece. Înainte de a ne despărţi de această aşezare monahală  „cu văzduh atămâiet”, cum ar fi spus marele nostru clasic, am intrat în biserică pentru a admira făcătoarea de minuni icoană „Sfânta Ana” cu Maica Domnului pruncă în braţe. Aveam să aflăm că Văratecul posedă icoane deosebit de valoroase, lucrate în secolele XV-XIX, broderii cu fir de aur şi argint, realizate cu deosebită migală de vieţuitoarele mănăstirii, între care nepoata lui Ion Neculce, Smaranda Neculce şi Safta Brâncoveanu, vestita schimonahie de neam de domn, pomenită în rândul sfinţilor români. Ea a lăsat urme adânci în monahismul nostru, mai ales prin faptul că şi-a împărţit marile odoare şi averi celor săraci, dar şi mănăstirii de metanie, pe care a îmbrăcat-o cu dragostea şi cele mai de preţ obiecte.

La Secu, unde sângele mucenicilor curge până azi

„Un pelerinaj la mănăstire este un popas pentru suflet. Cu cât aceste popasuri sunt mai dese, cu atât este mai bine pentru noi, pentru că dăm hrană sufletului. Participând la sfintele slujbe, închinându-ne la moaşte, la icoane făcătoare de minuni, ne întărim ca să putem trece peste toate încercările şi zbuciumurile zilelor, anilor şi vremurilor care trec”, ne-a mărturisit părintele Cleopa Sturza, ghidul Mănăstirii Secu. Monah de 11 ani, Cleopa Sturza a fost călugărit pe un vârf de munte, anume la Piatra Tăieturii, la peste 1600 de metri altitudine, pe unde zice-se a păşit Maica Domnului, lângă Vatra Dornei.

Părintele crede sincer că anume Ioan Botezătorul şi Sfântul Ierarh Nicolae l-au adus la Secu, după ce s-a închinat şi s-a rugat la icoanele acestora timp de cinci ani de zile. Precum trebuie să fie monahul, părintele Cleopa a uitat de lume, de cei mai dragi oameni, dar n-a uitat că de baştină e din localitatea Arbure, Suceava, cu o ctitorie de la 1502 a lui Luca Arbore, pârcălabul de Suceava, unul dintre marii boieri ai lui Ştefan cel Mare. Cum a apărat cu curaj Cetatea de Scaun vestitul pârcălab, aşa şi părintele nostru este un stâlp neclintit la Mănăstirea Secu, ce se înalţă ca o cetate medievală, având biserica pe mijloc înconjurată cu ziduri de apărare. Aceasta este mănăstirea pomenită de cronicarul Ureche, de istoria căreia se leagă numele unor mari personalităţi.

Părintele Cleopa ne povesteşte despre anul 1821, când a avut loc eteria, mişcarea de eliberare a poporului grec de sub ocupaţia otomană, şi mănăstirea a trecut printr-un caz zguduitor. Un grup de eterişti greci fiind urmăriţi de turci, a intrat pe valea pârăului Secu şi au ajuns până la mănăstire. Au intrat în cetate şi au blocat porţile. Au venit şi turcii, s-au chinuit trei zile să le spargă, dar n-au reuşit. Au incendiat paraclisul „Sf. Nicolae”, dar n-au putut escalada zidul de şapte metri înălţime. „După 14 zile de asediu al cetăţii mănăstireşti, turcii au reuşit să-i păcălească pe greci că dacă vor deschide porţile, îi vor lăsa liberi. Aceia s-au lăsat înşelaţi şi au deschis. Turcii au ucis pe toţi cei care erau în cetate, între care şi 24 de călugări. Opt dintre ei au fost omorâţi chiar în biserică. Şi pentru că acei călugări nu aveau nimic nici cu grecii şi nici cu turcii, erau doar în rugăciune, au avut o moarte mucenicească. Dumnezeu arată semne şi în zilele noastre. Vara când plouă, prin unele locuri din cetate, când curge mai multă apă din streaşină şi se umezeşte pământul, apar pete roşii de sânge de la acei călugări”, spune părintele Cleopa.

Icoana făcătoare de minuni, încrestată de un turc cu iataganul

După ce au furat podoabele de pe icoane, unul dintre turci cu un iatagan a încrestat faţa Maicii Domnului, de la o icoană distinsă. Şi acum vedem pe faţa Măicuţei acele tăieturi. Păgânul a ieşit din biserică, dar n-a fugit departe, pe dealul Secului l-a prins Dumnezeu şi el a murit, spun părinţii. În 1647, domnitorul Vasile Lupu a donat mănăstirii o stemă a Moldovei, sculptată din piatră, ce a fost aplicată pe colţul cetăţii. Reprezintă elemente sculpturale în foarte bună stare, ce nu necesită restaurare. Pelerinajul a fost un prilej minunat să ne închinăm la osemintele a doi mari stareţi şi duhovnici ai Mănăstirii Secu – părinţii Vichentie Mălău şi Antim Găină. Părintele Vichentie, cu mâna sfinţiei sale a scris pe o stâncă mai multe cugetări, ziditoare de suflet, pe care nu putem să nu vi le oferim şi domniilor voastre, dragi cititori. Important e să le reţinem şi să punem în practică ce e de folos pentru suflet, ne spun duhovnicii:

„Omul rău e cu desăvârşire rău când se preface că e bun. O conştiinţă fără Dumnezeu e ca un tribunal fără judecători. A nu te mânia niciodată, e semn de mare înţelepciune. Mânia e o scurtă nebunie. Durerea e o învăţătură. În anii durerii am învăţat să mă rog. Leneşul e frate cu cerşetorul. Trândăvia e mama tuturor păcatelor. A ponegri pe altul e cea mai mare crimă. Altora să ierţi totdeauna, ţie niciodată. Din faptele tale vei fi judecat, slugă vicleană. O cameră fără cărţi e un trup fără suflet. Acel ce ştie să înduioşeze ştie tot. Nimic nu e mai liber ca cugetarea.” (Părintele Vichentie Mălău, 1887-1945)

„Nu până la prăşit, ci până la sfârşit, până la uşa mormântului…”

„Dumnezeu nu vrea mult de la noi, dar ceea ce facem, să facem cu dragoste şi cu bunăvoinţă, pentru că Cel de Sus iubeşte pe dătătorul de bună voie. „Cine va da un pahar de apă rece în numele meu, ne spune Mântuitorul în Sfânta Scriptură, nu-şi va pierde plata”. Cu atât mai mult, dacă reuşim să facem o faptă bună, ea cu siguranţă va fi răsplătită. Dar să nu uităm că „plata păcatului este moartea”. Nu cea fizică, pentru că toţi murim, ci cea veşnică, osânda veşnică. Precum spune psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă bine. Caută pacea şi o urmează pe ea””, ne învaţă pr. Cleopa Sturza în cuvântul său de învăţătură.

Nu uită părinţii locului că vechii monahi de la Secu erau doctori fără arginţi, tot ce aveau de pe la parastase împărţeau la cei săraci, nu-şi opreau pentru ei nimic. Care ar fi secretul unei vieţi echilibrate, după cum credea un Vichentie Mălău, spre exemplu? „Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare… şi când crezi că ai terminat, o iei de la capăt. Şi l-a întrebat unul din părinţi: „Dar până când, părinte?”. Şi i-a răspuns: „Nu până la prăşit, ci până la sfârşit, până la uşa mormântului. Acesta este un cuvânt de mare înţelepciune de la marele duhovnic Vichentie Mălău. Deci, există trei feluri de răbdare: răbdare, îndelungă răbdare şi răbdarea sfinţilor. Noi în ce categorie ne încadrăm? Există răbdărică, răbdare şi răbdăroi. Noi s-o luăm cu răbdărica, dar să ajungem la răbdăroi”, ne îndeamnă părintele Cleopa de la Secu.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău