Sfârşitul oligarhiei moldoveneşti?

MIRCEA-V.-CIOBANU

Oricâtă echilibristică demagogică se construieşte în jurul „integrării europene”, al „grijii pentru popor”, sau al „idealurilor naţionale”, lumea e convinsă că cei de la putere fură ca-n codru şi că sunt „oligarhi”. Lumea îi băga în acest concept pe toţi politicienii, indiferent de culoarea politică, suspectându-i de îmbogăţire necinstită. Or, prosperarea personală, în contextul sărăcirii progresive a ţării (şi într-o dinamică proporţional inversă îmbogăţirii clasei politice) nu putea fi decât ilicită.

Acum câtva timp, precizând că „oligarhie” (sau: oligocraţie) înseamnă – dacă ne ducem strict pe etimonul grecesc – puterea celor puţini, ziceam că noi folosim prea liber această noţiune. Or, de la independenţă încoace (constatam eu, didacticist), prin cabinetele puterii s-au perindat sute de deputaţi, zeci de miniştri. Iar puzderia de partide moldoveneşti nu numai că au participat activ la scrutin, dar s-au şi succedat permanent la guvernare. De unde oligarhie, când – dacă tot vom perpetua schimbarea din strajă a clasei politice – în câţiva ani vor trece prin coridoarele puterii politice toţi moldovenii. O autentică „putere a poporului”!

Sigur că nu este aşa, de vreme ce, indiferent de numărul celor care fac figuraţie politică, firele duc spre – doar – câteva „familii” cu adevărat influente. Bine, un stat oligarhic reprezintă, în cele mai dese cazuri, o tranziţie dinspre dictatură spre democraţie. Prăbuşirea imperiului sovietic totalitar a născut oligarhiile din Rusia sau Georgia, Ucraina sau Republica Moldova. Iar mica dictatură a lui Voronin (dar cu o contribuţie substanţială şi a „agrarienilor” din epoca anterioară) a născut oligarhia din ultimii ani. Ne place sau nu, dar aceşti „ciocoi noi” au venit cumva explicabil la cârma „proiectului Republica Moldova”. Dacă acest gen de guvernare l-au suportat şi ţări cu tradiţii, cum l-am fi evitat noi, un stat sută la sută improvizat?

Istoria Republicii Moldova, stricto sensu e istoria oligarhiei noastre de la moşierii sovietici din Partidul Democrat Agrar (oligarhii rurali) până la oligarhii financiari care construiesc (şi surpă, totodată) temeliile Partidului Democrat (o sincopă a PDA, dacă ne amintim că Dumitru Diacov, fondatorul PD, şi-a început cariera ca deputat pe listele agrarienilor).

Ziceam, acum un an şi ceva, că dacă oricum nu putem evita oligarhatul ca etapă tranzitivă, soluţia ne-o sugerează chiar sensul cuvântului: multiplicarea oamenilor bogaţi! O mulţime de „oligarhi” anulează oligarhia… Iar reducerea numărului acestora, singularizarea, concentrarea puterii economice, politice, juridice în mâinile unui singur om (cazul Republicii Moldova) conduce la întărirea fenomenului. Mai mult: la involuţia lui spre autoritarism.

E normal să-ţi doreşti să fii cel mai tare-n parcare. E rău însă când vrei să fii unicul (or, asta e schimbarea care s-a produs la noi, cu participarea sau cu acordul nostru tacit: toţi sunt la cheremul unui singur „naş”). Veţi zice că nu contează dacă e unul sau câţiva. Nu e aşa. Câţiva (încă şi mai bine: cât mai mulţi) capitalişti fac, împreună – deoarece, implicit, concurează între ei – statul democratic. Demascându-şi oponentul şi penalizându-i abuzurile, ei sunt nevoiţi să adopte anumite reguli de joc. Aşa s-au constituit, în ultimă instanţă, statele prospere.

Concentrarea puterii (economice, politice, informaţionale, juridice) în mâinile unui singur om nu mai este oligarhie, ci autocraţie, dictatură. Iar dictatura nu are evoluţie. Ea este debarcată, de regulă, de către revoluţiile „socialiste”, cu slogane populiste, conducând implicit la impasul prăbuşirii economice. Schimbarea „vectorului geopolitic”, în acest sens, ar fi doar o tristă anexă la toate.
Un bonus pentru prostie.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)