Sfârşitul Anului Caragiale // RUPEREA RÂNDURILOR

Lumea, dacă şi evoluează, înaintează pe o curbă iraţională şi imprevizibilă. Uneori spirala evoluţiei lumii se deformează, se turteşte subit, încât lumea începe să ne ajungă din urmă tocmai atunci când ni se pare că nu avem nicio şansă să o ajungem noi pe ea. Andrei Pleşu scria că ne putem sincroniza cu lumea „printr-un fel de consubstanţialitate cu caragialitatea lumii”. Altfel spus, odată ce lumea ajunge odată şi odată – fără şanse de scăpare! – în zona tiparelor lui Caragiale, reiese că… ne calcă pe urme. Or, noi suntem caragialieni din oficiu.

Poate să placă, poate să nu placă, dar asta e: „O scrisoare pierdută” e piesa cu care ne facem cunoscuţi în lume. Francezilor, englezilor, ruşilor le poartă faima impostorii şi fariseii, problemele de familie, revizorii… Pe când românii, în textul dramatic exponenţial, se pregătesc energic de un exerciţiu democratic: alegerile. Exerciţiu învăţat cu osârdia Cetăţeanului Turmentat şi ratat permanent, cu consecvenţa unor eterni repetenţi.

Sociologii şi politologii, atunci când fac analiza unor ecuaţii electorale, ar putea, lesne, să împartă candidaţii în trei categorii: Categoria Dandanache, respectiv, Farfuridi sau Caţavencu. Este emblematic parcursul năucitor al „construirii candidatului ideal”, de la demagogul ţanţoş (cu discurs sublim, din registrul înalt), la demagogul idiot (cu un discurs mimetic, teluric, plat) şi până la idiotul minor şi meschin (cu un discurs degradat până la incomprehensibil), dar cu asul necesar în mânecă. Noi îl aplaudăm pe Caţavencu (patriotul sublim!), apoi râdem de el (demagogul), apoi ne temem de el (intrigantul, perfidul). Parcurgem versiunea josnică a lui Farfuridi, profitorul mimetic şi „revoltatul” de trei parale, în fine suntem nevoiţi să-l alegem pe Dandanache, „pragmaticul” ticălos, idiotul util. Pentru că: a) în felul acesta, îi pedepsim pe primii doi şi b) „aşa trebuie!”.

Iar apoi ne frângem coatele, ne muşcăm buzele, ne smulgem părul din barbă şi ne batem cu capul de zidul prefecturii, înţelegând că cel mai rău lucru pe care l-am fi putut face era chiar acesta: să-l alegem pe D. Şi (poate că) prindem să înţelegem că în democraţie nu există decât aceşti trei candidaţi. Şi că, grăbindu-ne să fim exigenţi cu C. sau cu F., de fapt, îi croim cale bătută tipului celui mai mizerabil, celui mai indezirabil.

Modernitatea lui Caragiale s-a developat şi indirect, din mantaua lui ieşind teatrul absurdului. Teatrul modern, în esenţă, cu toată „tragedia limbajului”. După şocul acestor piese – scrise în pură descendenţă caragialiană! – eşti într-o permanentă frică: ceea ce rostesc eu, în acest moment, mă reprezintă oare? Sunt gândurile şi cuvintele mele? Nu am luat cumva fraze de-a gata, care fraze, implicit, pronunţă idei străine şi care idei n-au nimic în comun cu ceea ce sunt?

În ultimă instanţă, pentru omul care spunea că „simt enorm şi văz monstruos”, noi nu putem fi decât imitatori, epigoni şi urmaşi secvenţiali. M-aş mulţumi să-i pot urma doar unul dintre sfaturile pe care încerca să mi le dea: să-i detest pe ticăloşii care, în loc să-şi iubească patria (şi să o respecte), o curtează, o măgulesc şi o exaltă… „ca pe o bătrână cochetă nebună”. Şi exact asta încerc să fac. Chiar dacă, din această cauză, toată protipendada îmi întregeşte, zi de zi, lista adversarilor înrăiţi.

Ca să rămânem în cercul caragialian, ne vom şi ierta reciproc. Lesne şi iresponsabil. Pentru că – în ideea lui Nicolae Steinhardt din Secretul scrisorii pierdute – peste tot pluteşte duhul creştin al neagresivităţii, duhul împăcărilor subite, înainte de a declanşa adevăratul conflict, înainte de a ne expune, în mod principial, caracterul: „Iartă-mă, coană Joiţico!” – „Te iert!”

Spre deosebire de Sfârşitul Lumii – care se poate întâmpla (dacă nu cumva se întâmplă zilnic) – Anul Caragiale nu se va sfârşi nicicând…

Mircea V. CIOBANU