Sfârâiacul socialist şi bulbucii democraţi

 

Mircea V. Ciobanu

Ceva se rupe în sistemul binomului prezidenţial-guvernamental. Iluzia unei confruntări, singura în stare să menţină ambele componente pe linia întâi a şanselor electorale, nu mai prinde. Dezumflarea se produce pe ambele paliere, în ambele tabere… ca şi cum beligerante.

Probabil că nici pe nostalgici nu-i mai atrag „proiectele” socialiste. Mai ales că, declarându-se în opoziţie, mimând o luptă cu sistemul de guvernare, în esenţă toţi au demonstrat doar o ostilitate faţă de parcursul european al RM, de parcă aici ar fi cauza tuturor relelor. Fiindcă nici recuperarea banilor furaţi, nici corupţia, nici alte tare ale sistemului nu-i deranjează cu adevărat, muntele acesta de steaguri roşii a născut un şoarece pe potrivă: ideea unui referendum privind transformarea RM în republică prezidenţială. Iată, deci, marea problemă, marea durere a poporului! Să aduni atâta lume şi să expui ca dorinţă supremă un moft personal ar putea crea o mare deziluzie, în consecinţă. Şi ar mai putea însemna că ideile s-au epuizat.

Or, toate ostenelile socialiste se soldează, în ultimă instanţă, cu visul cuiva de a avea o funcţie cu cât mai mari împuterniciri. În rest, nicio altă idee viabilă. Ar fi o catastrofă ca aceşti oameni să ajungă să gestioneze instituţiile unui stat. Dar, precum se vede, perspectiva lor nu e atât de luminoasă precum se pare. S-ar putea ca povestea cu viitoarea majoritate socialistă să fie una cam umflată, dacă nu pe de-a dreptul un mit.

O a doua observaţie. Socialiştii ies la întrunirile lor cu steaguri în mâini, pentru a crea iluzia mulţimii. Dar s-ar putea întâmpla ca tocmai asta să le joace festa. Ei au înlocuit, pe partea asta a eşichierului politic, echipa comuniştilor, puternic ideologizată. Spre deosebire de comuniştii, socialiştii nu au nicio ideologie. Ei adună sub flamurile lor pe „moldovenişti”, pe nostalgicii după URSS, pe vorbitorii de limba rusă şi pe adepţii integrării în Uniunea Eurasiatică şi apropierii de Rusia. Dar tocmai flamurile roşii îi sperie de la un timp pe tot mai mulţi oameni. Trăim, totuşi, alte timpuri şi steaua roşie nu mai este un îndrumător atât de sigur pentru cei care vor să trăiască într-o lume modernă şi reformată.

Pe „contrasens”, partidul de guvernare se umple – de bulbuci! – şi prosperă, dar simte: cu dezumflarea ambiţiilor socialiste se dezumflă şi mitul „pericolului estic”. Te pomeneşti că, într-un moment, electoratul, fidel până acum binomului guvernamental, o poate lua razna: proeuropenii vor vota cu alte partide decât PD, unioniştii vor prefera şi ei altceva, iar propuşii îi vor vota pe vechii comunişti sau pe un aventurier ca Usatîi, în locul socialiştilor umflaţi în pene şi înroşiţi peste limite. Ar fi interesant, nu? Prea puţin probabil? Oricum, nu şi imposibil.

O slăbire a vânturilor socialiste (care, tot mai evident, se dovediră a fi capabile numai să împrăştie fum) face să se pleoştească inert şi pânzele democrate. Or, care vânturi le-ar mai purta corabia, în lipsa unei activităţi reale, a unui spirit economic şi juridic în stare să relanseze economia (şi, implicit, programele sociale), dar şi în lipsa unei confruntări cu „pericolul estic”?

Nervozitatea puterii se resimte. În acest context, s-ar putea inversa situaţia şi opoziţia să înceapă a dicta agenda zilei. Nu neapărat prin intermediul mitingurilor (pentru convocarea acestora, problemele curente, deja dezbătute multiplu nu sunt suficiente ca argument), ci prin multiplicarea formelor de prezenţă, ţinând în şah ambele ramuri ale coaliţiei neoficiale.

O bună şi permanentă presiune pe guvernare şi preşedinţie pe parcursul ultimului an dinaintea scrutinului parlamentar le poate dezavua esenţa, le poate testa autenticitatea şi validitatea. Mai ales că, în „confruntarea” lor de mucava, ei (şi unii, şi alţii) au uitat că alegătorul aşteaptă de la cei din vârful puterii fapte, nu declaraţii. În caz contrar, cu toată „majoritatea covârşitoare”, coaliţia democrat-socialistă (de altfel, formată-fundamentată de foştii comunişti şi agrarieni) ar putea să repete soarta agrarienilor şi a comuniştilor.