Sfârâiacul (2)

Sau de ce Vasile Alecsandri nu a semnat balada „Mioriţa”

 

Exilat la Soveja, ilustrul scriitor şi cărturar, Alecu Russo, descoperă o variantă (din cele aproape o mie!) a Mioriţei, pe care o înmânează mai apoi „regelui poeziei” şi acesta scoate la iveală nemuritoarea baladă pe care nici gând să şi-o asume. Alecu Russo avea să spună că „datinile, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor. Cu ele se poate reconstitui oricând trecutul întunecat”. Strămoşii noştri, marii anonimi, au creat din dragoste pe Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos şi din durere „Mioriţa”. Dintr-un imbold al sufletului, din dragoste strămoşească, a vrut şi poetul de la Bişcotari, Nicolae Dabija, să ni-l înfăţişeze pe marele voievod, Ştefan cel Mare, ca pe un sfânt Gheorghe în mantie de zeu al plaiurilor, creând un frumos Testament, la care domnitorul nici că a visat. Şi nu pot să zic pentru bunul meu coleg de facultate: Bravo, Nicolae, ai făcut un lucru pe cinste şi încă mulţi ani înainte în baza acestui Testament studenţii şi doctoranzii vor încerca să-şi compună tezele. Dar în zadar vor răscoli analele în căutarea sursei primare. Despre ea nu se aminteşte nicăieri.

 

Şi de aici încolo voi încerca să revin la articolul „Plagiatorul”, inserat în „Literatura şi Arta” din 26 aprilie şi 3 mai 2012, semnat cu mult aplomb de către harnicul corespondent Eugen Gheorghiţă.

 

În casa omului, la o nevoie, chiar şi lucrurile inutile prind bine. Tot documentându-mă cine de la cine s-a inspirat şi a creat acest Testament, devenit capăt de gâlceavă, descopăr cu bucurie că Vlad Zbârciog, care l-a ridicat pe Mihai Cimpoi la rangul de sfânt şi înaintemergător al criticii româneşti, într-o monografie solidă, nu l-a trădat pe titanul de la Larga, ci l-a lustruit cât se poate de bine. Dar dacă s-a întâmplat demitizarea şi căderea monstrului sacru, toată lumea din Uniunea Scriitorilor în ilegalitate (ce s-ar mai bucura Lenin, Voronin şi Costea Munteanu!) îl afişează pe Vlad Zbârciog la şarampoiul infamiei, găsindu-i un purice deloc neglijabil în provincia noastră — eticheta de Plagiator, de care nu te mai speli ca şi popa acela care nu avea fete, dar cică una dintre ele ar fi avut purtări uşoare.

 

În arhiva mea de la demisol, dintr-o mapă îngălbenită, mi se arată la vedere ziarul „Vocea poporului” din 7 iulie 1992 şi chiar în pagina întâi citesc „Testamentul lui Ştefan cel Mare” (fragment). Nici vorbă de vreo semnătură. Confrunt acest text cu cel din cartea lui Zbârciog şi constat că asta este sursa „plagiatorului”. Acum să vedem sursa lui Gheorghiţă. Băiatul nostru de la Prut, din satul lui Aurel Guţu, nu s-a trudit să confrunte cele scrise de Zbârciog şi a dat în cele două coloniţe doar textul lui Dabija, care se deosebeşte prin cuvinte şi fraze aparte, utilizate din anonimul Testament din „Vocea poporului”. Redactorul-şef Gheorghe Copoţ, după atâţia ani, zice că nu-şi aminteşte de unde a împrumutat acest text, dar la sigur că nu din cartea lui Nicolae Dabija.

 

Ştiu că paginile revistei „Literatura şi Arta”, de azi înainte, nu-mi vor oferi nici un centimetru pătrat, dar voi repeta mereu că acei care nu l-au votat pe Mihai Cimpoi în fruntea frunţilor sunt învinuiţi nu numai de mare trădare, ci şi de plagiat. Dar dacă e să cotim pe această pistă a plagiatului, multe capete au a fi picate, chiar din somptuosul sediu al „LA”. Ce mi-i legea lustraţiei, legea plagiatului este ce este!

 

Avem, aşadar, un atentat moral şi psihologic, un atentat inuman la demnitatea şi onestitatea unei personalităţi de cultură. Şi, fiind un caz ieşit din comun, o încercare premeditată de asasinare morală, de calomniere a unui om nevinovat, credem că Procuratura Generală ar trebui să se autosesizeze şi să ia măsurile corespunzătoare. Iar săptămânalul „Literatura şi Arta”, în persoana domnului academician şi poet de primă mărime şi a corespondentului Eugen Gheorghiţă, ar trebui să-i aducă scriitorului Vlad Zbârciog scuzele de rigoare. Cu atât mai mult cu cât ani mulţi v-a fost coleg şi-i cunoaşteţi sacrificiul pentru colega noastră, Lucia Purice, pe care a îngrijit-o ca pe un copil, nu a lăsat-o la ananghie, nu a dat bir cu fugiţii ca un laş. Dar gestul acesta e departe de a fi înţeles de cei care caută pete prin testamente şi e bine că nu le găsesc.

 

Ion PROCA