Sf. Ioan Gură de Aur a fost avocat al poporului

„Cel mai mare semn al puterii lui Hristos este că în 20-30 de ani cuvântul Evangheliei a ajuns până la marginile lumii.”

Sf. Ioan Gură de Aur

Nu-mi pot ascunde slăbiciunea pentru scriitorii sirieni: sfinţii Efrem Sirul, Roman Melodul, Ioan Gură de Aur (de origine romană pe linie paternă), Isaac Sirul. Când am aflat că una din cele mai citite cărţi de pe glob cuprinde citate din Mao Zedong, m-am gândit să o contracarez recomandând cele două volume de câte o mie de pagini de citate din Sf. Ioan Gură de Aur, intitulate „Lumina Sfintelor Scripturi”, Bucureşti, Anestis, 2008. Drd Liviu Petcu a alcătuit această antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur cu intenţia de a stimula interesul pentru lectura acestui mare scriitor bisericesc: are 18 volume în ediţia Migne (vol. 47-64). Nici un Sfânt Părinte n-a lăsat o moştenire literară ca cea a lui Hrisostom, „gigant al Bisericii”. L. Petcu o compară doar cu cea a lui Origen şi cea a Fericitului Augustin.

Nucleul de carte, biblioteca fundamentală

Nucleul de carte al celei mai bune biblioteci protopopeşti din Basarabia interbelică, cea de la Tighina, se alcătuia din operele Sfinţilor Părinţi mai cunoscuţi ai Ortodoxiei, între care Sf. Ioan Gură de Aur era printre cei mai citiţi. Reţinem locul unde se afla biblioteca – alături de mănăstirea Noul Neamţ – şi acest amănunt ne edifică. Mă întreb, de ce valoroşii scriitori din perioada patristică şi postpatristică n-ar intra astăzi în nucleul de carte al unei biblioteci publice sau universitare? Trebuie să ne racordăm la orizontul de aşteptare al românilor de peste Prut cel puţin, unde dacă nu bibliotecile, librăriile s-au schimbat fundamental la faţă. În acest an Facultatea de Teologie din Bucureşti organizează a VI-ea ediţie a concursului de traducere a textului patristic „Dumitru Fecioru”. La Iaşi apăr mereu interesante istorii ale literaturii patristice. La Chişinău însă, totul pe vechi, nu numai calendarul bisericesc. Dar nu pe vechi-vechi, ci doar ca la sovietici.

La noi deocamdată cartea lui Virgil Gheorghiu „Sf. Ioan Gură de Aur, atletul lui Hristos”, apărută în 2004 la Sibiu în traducerea Mariei-Cornelia Ică jr., entuziasmează pur şi simplu creştinii. Şi-o transmit unul altuia pentru lectură. Viaţa chinuitului Ioan Gură de Aur este totuşi o capodoperă. L. Petcu observă: atâta nedreptate şi prigoană a suferit acest om şi nu s-a luptat pentru supravieţuire, „nu şi-a valorizat drepturile”, deşi era avocat. Cum ar fi făcut-o Sf. Vasile cel Mare sau Sf. Atanasie cel Mare.

Ce degradare a suferit noţiunea de avocat din cauza comunismului. Nu ne vine să credem azi că mai poate exista unul al poporului ca sfântul acesta. Prieten al bătrânilor, al săracilor, al văduvelor, pe timpul când, poate datorită lui, lumea avea milă pentru văduve şi orfani.

Pe urmele Sfântului Ioan Gură de Aur, la Constantinopol (Istanbul)

Citim că Antiohia, locul unde s-a născut, bastion al culturii elenice, era un oraş important în răsăritul Imperiului Roman, comparabil ca mărime cu Constantinopolul. Urmărind evenimentele de astăzi pe locul care a dat numele de „creştin” – Siria – ne amintim de „Memento mori” al lui Eminescu. Peste fiecare 5 minute un creştin este ucis în lume din cauza credinței sale, şi ne-am obişnuit cu aceasta.

Am fost acum o săptămână la Sfânta Sofia, cu vie amintire, alimentată de lecturi, despre cei şase ani de episcopat ai lui Ioan Gură de Aur în acest mare oraş. Aveam în urechi vuietul răscoalelor populare prin care creştinii răspundeau la exilările iubitului lor arhiereu Ioan Gură de Aur. În timpul excursiei prin biserică, cineva cocoţat pe nişte schele uriaşe (reparăm!, restaurăm Aia Sofia!) mai lovea cu un ciocan în schele, să se afle în lucru. Nu lovea să dărâme inscripţiile musulmanilor rămase acolo, pe pereţi, din timpurile când perla creştinătăţii era geamie.

Când spunem că Sf. Ioan Gură de Aur era un geniu în arta oratorică, să nu ne închipuim că-i cucerea pe cei din Antiohia sau Constantinopol prin tehnici speciale, învăţate de la retorul Libaniu. Mărturiile din epocă scot la iveală o altă calitate a sa: se exprima cu sinceritate, se certa chiar cu împărăteasa, care în timp ce-şi punea statuie în faţa marii biserici Sfânta Sofia, se bucura de via unei văduve. Aşa a ajuns Evanghelia cunoscută până la marginile lumii: nu prin căldicei, ci prin „scandalagii”. Îl pârau că face în timpul predicii remarci acide cu trimitere la casa regală, la dansurile deşănţate din faţa catedralei, la rochiile scumpe de parcea ale nobilelor, cu faţa lui Hristos ţesută pe ele şi nimerind pe o fesă, pe un sân. A vorbit mult despre statui, apărându-i pe antiohienii ce suferiseră din cauza dărâmării unor statui. Noi, care le-am transformat în tabu şi nu ne atingem de ele, ar fi bine să-l citim pe sfântul, care nu căuta să fie politic corect, şi astăzi ar putea fi amendat tocmai de aceştia. Moartea lui s-a întâmplat în ziua înălţării Sfintei Cruci.

Nina Negru