Serafim Saka, omul-atitudine

 Pe 14 martie a fost lansat la Uniunea Scriitorilor din Chișinău romanul-fapt „Pe mine mie redă-mă” de Serafim Saka, apărut la Editura Arc

Pe 14 martie a fost lansat la Uniunea Scriitorilor din Chișinău romanul-fapt „Pe mine mie redă-mă” de Serafim Saka, apărut la Editura Arc

Romanul-fapt „Pe mine mie redă-mă” este una dintre cele mai palpitante scrieri ale ultimului deceniu. Reflexivul personalizator din titlul eminescian („Pe mine mie redă-mă”) înseamnă mai mult decât o re-memorare autobiografică sau o simplă retrospectivă a eu-lui pus sub reflectoarele analitice ale minţii celei din urmă, instanţa supremă şi fără greş a moldoveanului. Construcţie mnemotehnică, romanul aduce sub lentilele măritoare o mare falie de timp – peste o jumătate de secol! – cu paranoia ei politică şi ideologică, cu institutele puterii care uniformizează gândirea şi care anatemizează tipii rebeli, ieşiţi din front. Un cronotop populat cu oameni de tot soiul – curajoşi, laşi, oportunişti, duplicitari, băgători de seamă şi simple javre de curte ale sistemului, amici şi nu prea, prieteni şi renegaţi, scriitori şi oameni de cultură, paznici, şoferiţe şi mari ştabi, chiar cei mai mari care diriguiau cândva o Basarabie convertită în RSSM, ţară-liliput pe care veneticii au creat-o şi tot ei au urât-o fără rest. Şi în care au ars cu focul tot ce avea o cât de mică tentă naţională.

Personajul narator reconstituie, crâmpei cu crâmpei, cadru cu cadru, un trecut încă tulbure, neaşezat, dilematic, prea puţin eroic şi prea supus contingenţei, rivalizând uneori absurdul kafkian sau orwellian. Cum accentul cade pe ultimele trei decenii înainte de destrămarea imperiului, acelaşi absurd grotesc sincronizându-se şi cu declinul unui mileniu intrat în crepuscul, semnele unui bizantinism decadent îşi fac loc de la sine.

Memorabil este episodul unei audienţe la P.P. Petric, secretarul trei al CC, tip incult şi grotesc, un fel de Suzana Gâdea a Chişinăului. Insistentul şi recalcitrantul personaj narator intră la „dispecerul” culturii moldoveneşti pentru a-şi disputa dreptul de a vorbi la congresul Uniunii Scriitorilor, deoarece faima de spărgător de convenienţe şi de vorbitor în răspăr cu „luminosul curs…” îl lăsase pe Saka în afara listei cu oratorii „de serviciu”. Petric o face pe niznaiul, se eschivează de la un răspuns concret, încearcă să preseze, refuză, iarăşi se joacă, ipocrit, de-a democraţia (suntem în plină perestroikă!), audienţa sfârşind până la urmă în coadă de peşte.

Cu tot machiavelâcul kulturnikului, Saka răzbate totuşi la tribuna congresului. Cuvântarea sa trezeşte furori în sală şi aprobarea gâtuită a temutului Smirnov, secretarul doi în ierarhia partinică republicană, ochiul şi mâna Moscovei „pe teren”.

Aprobate pe faţă, atitudinile lui Saka sunt dezavuate şi penalizate pe din dos, confraţii scriitori, şefi şi şefuleţi luând imediat distanţa care se ia, de regulă, faţă de un ciumat, aceştia scriind cele mai ordinare delaţiuni (vreo opt!) şi turnându-l instanţei instanţelor – Moscovei! Fariseismul „amicilor” e pur şi simplu fenomenal – omul poate fi uneori inimaginabil de ticălos! – , întregul episod luând totuşi de astă dată doar turnura unei farse. Vercenko, unul dintre secretarii Uniunii Scriitorilor de la Moscova, fost general de securitate, pe mâna căruia ajung în cele din urmă talentatele „donosuri”, conchide filosofic la vederea lor: „În 1937, erau de ajuns şi trei semnături pentru a pecetlui destinul unui scriitor…”.

„Pe mine mie redă-mă” abundă în asemenea întâmplări şi episoade. Sigur că politrucii, în „munca cu oamenii de creaţie”, manipulau foarte abil când morcovul, când gârbaciul. Asupra lui Saka se exercită mai ales presiuni pentru a reduce la zero eficacitatea îndârjitului solicitant. În asemenea scene nici nu ştii ce să admiri mai mult – curajul sau idealismul naiv al personajului care crede că va reuşi să învingă sistemul! Este conduita unui Don Quijote care atacă iar şi iar, cu şubreda sa lance, nu morile de vânt, ci cuirasate inexpugnabile! Aceste bătălii tactice, locale, se soldează de cele mai multe ori cu eşecuri sau cu semi-victorii, dar e de aplaudat gestul în sine – se putea totuşi, dacă exista un minim de curaj!

Istoricii de mâine, când vor panorama ultimele decenii ale secolului XX, vor găsi în romanul lui Serafim Saka o mărturie credibilă şi de un pitoresc inefabil despre acel segment cronologic! Un timp care dezagrega personalitatea (dacă aceasta nu se prostitua benevol…) ori o obliga să se consume într-o existenţă împovărătoare, ce sfida elementarul – umanul din om. În loc de a se realiza direct, insul creator din Est trebuia să escaladeze miile de bariere din care era făcut însuşi statul. Ţepele dese ale acestui ţarc îi impuneau o psihologie de încarcerat sau ostatic.

Dincolo de a re-memora un spaţiu şi un timp, romanul reconstituie psihologic şi portretistic marii actori ai spectacolului mundan desfăşurat în incitantele pagini ale scrierii. Nichita Stănescu are în „Pe mine mie redă-mă” clauza celui mai favorizat personaj. Episodul Nichita e cel mai amplu în roman şi e demn, ca scriitură, de memoria insolitului poet. Scenaristul Saka derulează, moment cu moment, filmul „Stănescu la Chişinău”, uriaşul cu părul ca paiul stepelor jucând strălucit şi fără duble spectacolul întoarcerii acasă de acasă.

Vine apoi „protipendada” intelectuală locală: regizori, actori, făcători şi des-făcători de filme, barosani şi simpli funcţionăraşi care îşi scot pâinea zilnică din prestaţia culturală birocratică. Sigur, în prim-plan e adusă fauna scriitoricească, tot cât poate cuprinde o memorie de om (iar Saka are cipurile destul de performante): Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache, Ion Druţă, Grigore Vieru, Liviu Damian, Vasile Coroban, Andrei Lupan, Emilian Bucov şi alţi „grei” ai literelor basarabene. Un amestec de dramă, ca întotdeauna când se produc inevitabilele „apus de zeitate şi-asfinţire de idei”, dar şi de farsă, de bazar în care clocotitoarele vanităţi şi orgolii dau peste margine, căci începe adaptarea cameleonică la noile realităţi.

Trecuţi prin grila Saka, puţini dintre fraţii condeieri ies neşifonaţi. Cei mai mulţi sunt însă sever amendaţi pentru fapte sau ne-fapte, pentru păcate minore sau grave contravenţii morale, mai ales pentru râvna servilă faţă de regim şi deficitul de caracter.

Eugen Lungu

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău