„Sena, meridianul magnetic al poeziei”

„Sena, meridianul magnetic al poeziei”
Interviu cu Arcadie Suceveanu, poet, scriitor, preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România
– Stimate dle Arcadie Suceveanu, de ce fiecare scriitor trebuie să ajungă măcar o dată în viaţă la Paris?
Parisul este – şi la începutul de secolului al XXI-lea – un oraş „profund cultural”, Mecca tuturor artelor şi artiştilor. Sper să nu fiu prea patetic afirmând că aici se află creuzetul în care s-au ales cele mai nobile esenţe poetice, cele mai rare şi neobişnuite metale din „sistemul periodic” al artei universale. Fiecare scriitor, dacă este unul adevărat,  e bine să se impregneze de acest spirit parizian, să guste din cafeaua decadenţei, din absintul boemei, să se îmbete cu mici doze de impresionism, de Picasso sau Monet… E fascinant să te afli o zi la Louvru ori să asculţi o messă la Notre-Dame. E o adevărată revelaţie să poţi admira panorama Parisului de pe Monmartre. După cum e un privilegiu să poţi identifica în preajma unor cafenele augusta umbră a „preşedintelui Baudelaire” ori,  pe aleile din Jardins de Luxembourg, urmele lui Eliade, Cioran, Ionescu…
– Aţi vizitat recent Oraşul Luminilor datorită unui proiect susţinut de Institutul Cultural Român. Care au fost tema şi miza proiectului?
E îmbucurător faptul că, începând din acest an, ICR şi-a extins aria programelor culturale, oferindu-le şi basarabenilor şansa de a participa la ele. Tema proiectului meu este „Paul Celan şi multiculturalismul”. Scopul urmărit a fost studierea unor materiale şi documente în vederea scrierii unui eseu literar având la bază ideea de intertext şi multiculturalism, precum şi stabilirea unor contacte cu instituţii şi persoane în vederea participării lor la cea de-a II-a ediţie a Simpozionului „Dialogul valorilor – Paul Celan: creaţie şi destin” (prima ediţie s-a desfăşurat între 11 şi 14 noiembrie 2008), pe care intenţionez să-l organizez în prima jumătate a anului 2010 pe traiectul cultural Chişinău–Bălţi–Cernăuţi.
– Ce înseamnă a merge pe urmele lui Paul Celan? Ce descoperiri aţi făcut în acest periplu?
Pentru mine, înseamnă, înainte de toate, a-mi urma vechea pasiune şi preocupare faţă de creaţia unuia dintre cei mai mari poeţi europeni de limbă română (la începuturile sale) şi germană (în tot restul vieţii), născut în 1920 la Cernăuţi. Apoi, acest demers presupune, în mod obligatoriu,  analiza creaţiei sale poetice din perspectiva multiculturalismului european, incluzând cele trei dimensiuni esenţiale: dimensiunea germană, dimensiunea românească şi dimensiunea franceză.
Cea mai importantă descoperire a mea a fost Centrul de cercetări „Paul Celan” de la École Normale Supérieure din Paris, unde poetul a activat ca profesor. Am avut o întâlnire cu unul dintre coordonatorii acestui centru, dl profesor Bertrand Badiou, care întreţine relaţii de colaborare cu fiul poetului, Eric, cu traducători şi exegeţi din întreaga lume. Domnul Badiou, care e şi un cunoscut cercetător şi editor al operei lui Celan, a acceptat invitaţia de a participa, împreună cu doi dintre elevii săi, tineri eseişti pasionaţi de creaţia lui Paul Celan, la simpozionul nostru. În biblioteca acestei instituţii, am putut studia lucrări privind receptarea lui Paul Celan în spaţiul literaturii şi culturii franceze (ediţia bilingvă germano-franceză „Grille de parole”, traducere de Martine Broda; notele ce însoţesc volumul „Renverse du souffle”, în traducerea lui J.-P. Lefebvre ş.a.); experienţe biografice şi poetice: Paul Celan şi Emil Cioran (Bertrand  Badiou „L’Herne Cioran – Discordances: à propos de l’unique lettre de Cioran à Paul Celan”); Paul Celan şi Rilke ş.a.
-Aţi văzut locuri marcate de prezenţa lui Paul Celan?
Paul Celan a fost o persoană discretă, insulară, care n-a lăsat prea multe urme „terestre”, „vizibile”. Cel mai cunoscut şi mai important loc legat de prezenţa sa în capitala Franţei este École Normale Supérieure, unde a activat ca profesor de germană din octombrie 1959 până la sfârşitul său tragic, survenit în aprilie 1970. În această instituţie există şi o aulă care îi poartă numele. Am avut ocazia să trec, în drum spre Versailles, şi să admir din tren localitatea Courbevoie, unde pe 1 mai 1970 a fost pescuit trupul neînsufleţit al poetului. Din păcate, n-am găsit vreo oportunitate să ajung şi la mormântul lui din Cimetière parisien de Thiais, care se află la vreo 30 de km de Paris.
– Sena e un râu fatal pentru poeţi? În ce zonă anume Celan s-a aruncat în Sena?
Din păcate, Sena şi-a câştigat şi această faimă. Ea este străbătută de foarte multe poduri, oferind astfel sufletelor disperate oportunităţi de evadare din această lume. Se pare că poeţii, artiştii se află pe primul loc la acest capitol: Gherasim Luca, Paul Celan, Ilarie Voronca (ca să nu-i numim decât pe „ai noştri”)… Câţi vor mai fi oare?
Locul de unde Celan s-a aruncat în Sena este celebrul pod  Mirabeau. Îţi aminteşti versurile lui Apollinaire? „Fug zilele şi nu mai ştim încotro… / Iar Sena curge, curge sub podul Mirabeau”? El se află la doar câteva sute de metri de ultima locuinţă a lui Celan, cea de pe avenue Émile Zola.
– Sena e un râu care produce multă poezie?
Sena e „coloana vertebrală” a Parisului şi, în acelaşi timp, meridianul magnetic al poeziei şi al poeţilor. Aşadar, e un necontenit generator de poezie, viaţă, speranţă şi disperare…
– Cu cine dintre scriitorii francezi sau români v-aţi întâlnit la Paris?
În cadrul programului ICR Paris, am avut ocazia să-l întâlnesc în două rânduri pe Mircea Cărtărescu, care se afla acolo într-un scurt sejur cu ocazia lansării celui de-al treilea volum al romanului său „Orbitor”, apărut recent în traducere franceză. M-am văzut şi cu vechiul meu prieten Matei Vişniec, azi, poate, cel mai cunoscut dramaturg din Europa, care a avut amabilitatea să-mi ia un interviu pentru Radio France Internationale, unde activează de multă vreme. Am avut bucuria să-l reîntâlnesc acolo şi pe scriitorul german Gherhard Csejka, traducătorul lui Cărtărescu în germană, care a evocat cu bucurie legăturile pe care le întreţine cu câţiva scriitori grupaţi în jurul revistei „Contrafort”.
– La ce acţiuni din cadrul ICR Paris aţi participat?
La lansarea cărţii lui Cărtărescu, care a avut loc la Sorbona. De asemenea, la o manifestare al cărei protagonist am fost chiar eu. Am în vedere Conferinţa literară „Centrul şi marginea”, susţinută la ICR pe 14 octombrie, la care au venit foarte mulţi basarabeni şi bucovineni aflaţi la muncă în capitala Franţei.
– Aţi gustat din oferta culturală a Parisului? Aţi fost la vreun spectacol, la vreo expoziţie ori serată?
Parisul îţi oferă zilnic un spectru larg de acţiuni şi programe culturale, din care îţi vine greu să le selectezi pe cele mai atractive şi mai pe potriva… buzunarului. Am preferat vizitarea muzeelor, catedralelor şi cimitirelor celebre, a atelierelor de sculptură şi pictură (între care Atelierul „Brâncuşi”, bineînţeles), precum şi marele, fascinantul, neîntrecutul spectacol al străzii… Am fost profund impresionat, la Centrul de artă modernă „Pompidou”, de cele două expoziţii de pictură şi fotografie: „Imaginea ca subversiune” şi „Fotografie şi suprarealism” (în care am descoperit, plăcut surprins, şi câteva fotografii semnate de suprarealişti români – Brauner, Tzara ş.a.).
– Cum se fac lansările de carte la Paris?
Am fost prezent, după cum spuneam, la lansarea romanului lui Cărtărescu în aula „Richelieu” a Universităţii Sorbona. Totul s-a derulat aproximativ ca la noi, la Salonul litarar al US, cu diferenţe neînsemnate. Publicul era compus în majoritate din studenţi. Moderatorul serii – un critic literar şi profesor la Sorbona – a făcut o scurtă prezentare a cărţii. Apoi au vorbit cei trei traducători în franceză, spaniolă şi germană. Autorul a răspuns – scurt, percutant – la întrebările din sală. Seara s-a încheiat cu proiectarea unui film biografic-documentar despre Mircea Cărtărescu. Ca şi la noi, n-am prea văzut publicul să se înghesuie să-şi procure romanul…
-Cât de departe sau aproape a rămas capitala Franţei de dvs.?
Parisul m-a marcat, fără îndoială. El mi-a devenit un spaţiu (şi mai) intim, care mai înainte exista doar în cărţi, în imaginaţie. Acum, pot spune că am asimilat ceva din el, poate chiar la nivel de simţuri. Uneori, am impresia că Parisul e o stare de spirit…
-Ce se aude la Paris despre literatura română din R.M.?
Ceva între tăcere profundă şi continuă nevorbire…

„Sena, meridianul magnetic al poeziei”

Interviu cu Arcadie Suceveanu, poet, scriitor, preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.

– Stimate dle Arcadie Suceveanu, de ce fiecare scriitor trebuie să ajungă măcar o dată în viaţă la Paris?

– Parisul este – şi la începutul de secolului al XXI-lea – un oraş „profund cultural”, Mecca tuturor artelor şi artiştilor. Sper să nu fiu prea patetic afirmând că aici se află creuzetul în care s-au ales cele mai nobile esenţe poetice, cele mai rare şi neobişnuite metale din „sistemul periodic” al artei universale. Fiecare scriitor, dacă este unul adevărat,  e bine să se impregneze de acest spirit parizian, să guste din cafeaua decadenţei, din absintul boemei, să se îmbete cu mici doze de impresionism, de Picasso sau Monet… E fascinant să te afli o zi la Louvru ori să asculţi o messă la Notre-Dame. E o adevărată revelaţie să poţi admira panorama Parisului de pe Monmartre. După cum e un privilegiu să poţi identifica în preajma unor cafenele augusta umbră a „preşedintelui Baudelaire” ori,  pe aleile din Jardins de Luxembourg, urmele lui Eliade, Cioran, Ionescu…

– Aţi vizitat recent Oraşul Luminilor datorită unui proiect susţinut de Institutul Cultural Român. Care au fost tema şi miza proiectului?

– E îmbucurător faptul că, începând din acest an, ICR şi-a extins aria programelor culturale, oferindu-le şi basarabenilor şansa de a participa la ele. Tema proiectului meu este „Paul Celan şi multiculturalismul”. Scopul urmărit a fost studierea unor materiale şi documente în vederea scrierii unui eseu literar având la bază ideea de intertext şi multiculturalism, precum şi stabilirea unor contacte cu instituţii şi persoane în vederea participării lor la cea de-a II-a ediţie a Simpozionului „Dialogul valorilor – Paul Celan: creaţie şi destin” (prima ediţie s-a desfăşurat între 11 şi 14 noiembrie 2008), pe care intenţionez să-l organizez în prima jumătate a anului 2010 pe traiectul cultural Chişinău–Bălţi–Cernăuţi.

– Ce înseamnă a merge pe urmele lui Paul Celan? Ce descoperiri aţi făcut în acest periplu?

– Pentru mine, înseamnă, înainte de toate, a-mi urma vechea pasiune şi preocupare faţă de creaţia unuia dintre cei mai mari poeţi europeni de limbă română (la începuturile sale) şi germană (în tot restul vieţii), născut în 1920 la Cernăuţi. Apoi, acest demers presupune, în mod obligatoriu,  analiza creaţiei sale poetice din perspectiva multiculturalismului european, incluzând cele trei dimensiuni esenţiale: dimensiunea germană, dimensiunea românească şi dimensiunea franceză.

Cea mai importantă descoperire a mea a fost Centrul de cercetări „Paul Celan” de la École Normale Supérieure din Paris, unde poetul a activat ca profesor. Am avut o întâlnire cu unul dintre coordonatorii acestui centru, dl profesor Bertrand Badiou, care întreţine relaţii de colaborare cu fiul poetului, Eric, cu traducători şi exegeţi din întreaga lume. Domnul Badiou, care e şi un cunoscut cercetător şi editor al operei lui Celan, a acceptat invitaţia de a participa, împreună cu doi dintre elevii săi, tineri eseişti pasionaţi de creaţia lui Paul Celan, la simpozionul nostru. În biblioteca acestei instituţii, am putut studia lucrări privind receptarea lui Paul Celan în spaţiul literaturii şi culturii franceze (ediţia bilingvă germano-franceză „Grille de parole”, traducere de Martine Broda; notele ce însoţesc volumul „Renverse du souffle”, în traducerea lui J.-P. Lefebvre ş.a.); experienţe biografice şi poetice: Paul Celan şi Emil Cioran (Bertrand  Badiou „L’Herne Cioran – Discordances: à propos de l’unique lettre de Cioran à Paul Celan”); Paul Celan şi Rilke ş.a.

-Aţi văzut locuri marcate de prezenţa lui Paul Celan?

– Paul Celan a fost o persoană discretă, insulară, care n-a lăsat prea multe urme „terestre”, „vizibile”. Cel mai cunoscut şi mai important loc legat de prezenţa sa în capitala Franţei este École Normale Supérieure, unde a activat ca profesor de germană din octombrie 1959 până la sfârşitul său tragic, survenit în aprilie 1970. În această instituţie există şi o aulă care îi poartă numele. Am avut ocazia să trec, în drum spre Versailles, şi să admir din tren localitatea Courbevoie, unde pe 1 mai 1970 a fost pescuit trupul neînsufleţit al poetului. Din păcate, n-am găsit vreo oportunitate să ajung şi la mormântul lui din Cimetière parisien de Thiais, care se află la vreo 30 de km de Paris.

– Sena e un râu fatal pentru poeţi? În ce zonă anume Celan s-a aruncat în Sena?

– Din păcate, Sena şi-a câştigat şi această faimă. Ea este străbătută de foarte multe poduri, oferind astfel sufletelor disperate oportunităţi de evadare din această lume. Se pare că poeţii, artiştii se află pe primul loc la acest capitol: Gherasim Luca, Paul Celan, Ilarie Voronca (ca să nu-i numim decât pe „ai noştri”)… Câţi vor mai fi oare?

Locul de unde Celan s-a aruncat în Sena este celebrul pod  Mirabeau. Îţi aminteşti versurile lui Apollinaire? „Fug zilele şi nu mai ştim încotro… / Iar Sena curge, curge sub podul Mirabeau”? El se află la doar câteva sute de metri de ultima locuinţă a lui Celan, cea de pe avenue Émile Zola.

– Sena e un râu care produce multă poezie?

– Sena e „coloana vertebrală” a Parisului şi, în acelaşi timp, meridianul magnetic al poeziei şi al poeţilor. Aşadar, e un necontenit generator de poezie, viaţă, speranţă şi disperare…

– Cu cine dintre scriitorii francezi sau români v-aţi întâlnit la Paris?

– În cadrul programului ICR Paris, am avut ocazia să-l întâlnesc în două rânduri pe Mircea Cărtărescu, care se afla acolo într-un scurt sejur cu ocazia lansării celui de-al treilea volum al romanului său „Orbitor”, apărut recent în traducere franceză. M-am văzut şi cu vechiul meu prieten Matei Vişniec, azi, poate, cel mai cunoscut dramaturg din Europa, care a avut amabilitatea să-mi ia un interviu pentru Radio France Internationale, unde activează de multă vreme. Am avut bucuria să-l reîntâlnesc acolo şi pe scriitorul german Gherhard Csejka, traducătorul lui Cărtărescu în germană, care a evocat cu bucurie legăturile pe care le întreţine cu câţiva scriitori grupaţi în jurul revistei „Contrafort”.

– La ce acţiuni din cadrul ICR Paris aţi participat?

– La lansarea cărţii lui Cărtărescu, care a avut loc la Sorbona. De asemenea, la o manifestare al cărei protagonist am fost chiar eu. Am în vedere Conferinţa literară „Centrul şi marginea”, susţinută la ICR pe 14 octombrie, la care au venit foarte mulţi basarabeni şi bucovineni aflaţi la muncă în capitala Franţei.

– Aţi gustat din oferta culturală a Parisului? Aţi fost la vreun spectacol, la vreo expoziţie ori serată?

– Parisul îţi oferă zilnic un spectru larg de acţiuni şi programe culturale, din care îţi vine greu să le selectezi pe cele mai atractive şi mai pe potriva… buzunarului. Am preferat vizitarea muzeelor, catedralelor şi cimitirelor celebre, a atelierelor de sculptură şi pictură (între care Atelierul „Brâncuşi”, bineînţeles), precum şi marele, fascinantul, neîntrecutul spectacol al străzii… Am fost profund impresionat, la Centrul de artă modernă „Pompidou”, de cele două expoziţii de pictură şi fotografie: „Imaginea ca subversiune” şi „Fotografie şi suprarealism” (în care am descoperit, plăcut surprins, şi câteva fotografii semnate de suprarealişti români – Brauner, Tzara ş.a.).

– Cum se fac lansările de carte la Paris?

– Am fost prezent, după cum spuneam, la lansarea romanului lui Cărtărescu în aula „Richelieu” a Universităţii Sorbona. Totul s-a derulat aproximativ ca la noi, la Salonul litarar al US, cu diferenţe neînsemnate. Publicul era compus în majoritate din studenţi. Moderatorul serii – un critic literar şi profesor la Sorbona – a făcut o scurtă prezentare a cărţii. Apoi au vorbit cei trei traducători în franceză, spaniolă şi germană. Autorul a răspuns – scurt, percutant – la întrebările din sală. Seara s-a încheiat cu proiectarea unui film biografic-documentar despre Mircea Cărtărescu. Ca şi la noi, n-am prea văzut publicul să se înghesuie să-şi procure romanul…

-Cât de departe sau aproape a rămas capitala Franţei de dvs.?

– Parisul m-a marcat, fără îndoială. El mi-a devenit un spaţiu (şi mai) intim, care mai înainte exista doar în cărţi, în imaginaţie. Acum, pot spune că am asimilat ceva din el, poate chiar la nivel de simţuri. Uneori, am impresia că Parisul e o stare de spirit…

– Ce se aude la Paris despre literatura română din R.M.?

– Ceva între tăcere profundă şi continuă nevorbire…