Seducerea alegătorului

MIRCEA-V.-CIOBANUCampania electorală e un act de seducţie, cu tehnologii diferite, de la curtarea obiectului şi etalarea propriilor calităţi, până la sofisticate operaţii de tămâiere a victimei. Se întâmplă şi posedări forţate, din disperare, bădărănie sau lipsă de talent. Sunt posibile şi mişcări mai rafinate, cum ar fi mimarea indiferenţei, pentru a provoca. Oricum, de o săptămână, podiumul este instalat, parada seducţiilor a demarat.Tehnologiile fiind diferite, contează efectul. Un vagabond în politică precum e Renato Usatîi poate să nu cunoască noţiunile elementare ale politicului, dar speculaţia cu nurii unor vedete de muzică uşoară prinde la un anume public. În acelaşi fel, Igor Dodon o pune în evidenţă pe Zinaida Greceanîi (poreclită după aprilie 2009 „Zina-Carabina”) şi îşi etalează dragostea pentru limba rusă, curtând electoratul rusofon. Sau poate că învăluindu-şi „donatorul”.

Testarea podiumului

PLDM se consideră deja un fel de partid clasic (confundându-se tot mai mult cu statul) şi încearcă să seducă (nu prea se potriveşte cuvântul, dar asta e strategia) publicul alegător cu o listă de şefi în frunte: lideri de partid şi de stat. O listă sobră, care vrea să cucerească prin seriozitate. Prin…inseductivitate. Cineva poate să mă contrazică… cu trei doamne aflate în primii 5, dar tocmai ele sunt expresia seriozităţii seci. Una a interesului de stat. Iar carismaticii Oleg Efrim şi Ion Butmulai în genere nu se regăsesc pe listă, după cum nu se regăseşte nici ministrul Recean. Probabil pe alt soi de carismă se mizează.
Comuniştii au renunţat la serviciile tinerilor radicali, carismatici (prin agresivitate!) pentru electoratul lor, şi vin cu o listă („statalistă” şi ea) cam obosită, chiar dacă pun în prim-plan – ca şi liberal-democraţii – nurii a trei doamne. Nebănuite sunt căile seducţiei. Antimafia are în frunte un politician învechit în experienţă, după care urmează o listă de anonimi. Fie că vor să cucerească prin implicarea unor neimplicaţi (deşi apar şi nume cunoscute, cum ar fi vechiul prieten al liderului, Alexandru Florenţa), fie că vor să scoată în evidenţă ideea, nu persoanele.

Până la urmă, vom alege (probabil) „răul cel mai mic”. Numai că s-ar putea întâmpla ca acesta să nu fie nici pe aproape personajul pe care mizează promotorii acestei filozofii electorale cam abstracte. Pentru a nu se trezi cu surprize, peţitorii electorali nu ar trebui să învăluie alegătorul, ci să spună limpede care le este preferinţa şi de ce trebuie să-i fim aliaţi. Predicile etic-patriotice rostite de pe amvonul partidului sună fariseic, oricare o fi fiind intenţiile. Şi sunt absolut contraproductive.

Previzibil-sobră e lista liberală: primii şapte sunt arhicunoscuţi. Dar şi aici jurnaliştii insistenţi au găsit nişte bombe care trebuie să aibă efect narcotizant-seducător asupra tinerilor, plasând la numărul 19 o siluetă de top-model. Iar democraţii l-au pus pe lista de trecere pe luptătorul Constantin Ţuţu. Adevărat, jurnaliştii şi bloggerii, după ce au examinat formele seducătoarei liberale, au început a cerceta legăturile sportivului democrat cu lumea interlopă… Sportivii nu sunt o excepţie pe listele electorale (cum ar fi Juravschi la liberal-democraţi ori Vacarciuc la liberal-reformatori), puterea lor de seducţie e cunoscută. Eu, unul, i-aş prefera pe sportivii inteligenţi, cum e – de exemplu – boxerul-istoricul Octavian Ţâcu, dar opinia mea încape într-un singur vot, aşa că s-ar putea să nu conteze. În fine, un seducător de vocaţie, care are sprijinul celor nedreptăţiţi, este carismaticul şi incomodul Oleg Brega.

Responsabilitatea alegătorului vs iresponsabilitatea politicianului

Un comentator politic bate obrazul potenţialului alegător iresponsabil, care face mofturi şi nu vrea să participe la alegeri, fiindcă l-au dezamăgit toţi politicienii. Mai ales, „ai noştri”. Mă întristează şi pe mine şi mă alarmează indiferenţa. Ne-participarea la scrutin a alegătorului „proeuropean” oferă şanse în plus oponenţilor. Mai ales că ascensiunea agresivă a mişcărilor pro-ruse ia proporţii alarmante. Absenteismul e un semn trist, el poate să conducă la schimbarea cursului strategic. Dar… cum să baţi obrazul unuia care a investit energii şi speranţe şi a rămas dezamăgit? Supărarea – dacă vine dinspre politicienii în vogă – seamănă cu proverbiala supărare a unui apostol autohton care zicea cândva că vrea să coboare din căruţa neamului. Sau cu suveranul supărat pe popor. Sau cu văcarul supărat pe sat.

Ai dreptate doar atunci când îi critici pe politicieni. Ei şi-au ales destinul, ei şi-au propus să slujească poporul, ei au cerut votul de încredere, au fost creditaţi şi plătiţi să decidă. Iată de unde responsabilitatea lor absolută. Să dai vina acum pentru absenteism pe alegătorul dezamăgit e un mic tupeu (dacă vine dinspre politicieni). Transferul responsabilităţii pentru eventualul eşec al ascensiunii europene pe umerii alegătorului decepţionat e un act uşor fariseic. Aş fi de acord că, în ceasul al doisprezecelea, unii indivizi corupţi din arcul puterii şi-au mai potolit poftele. Dar nu i-am prea auzit pocăindu-se, chiar dacă delegaţiile europene îi mai temperează (şi ne mai dojenesc – pe noi toţi! – pentru neimplicare în procesul de eradicare a corupţiei). Îi mai periază pe „miri” asistenţii lor, peţitorii, dându-ne de înţeles că potenţialul nostru candidat este deja „altul”. De ce nu ne-ar spune-o chiar el? Poate ar fi mai credibil în celelalte calităţi.

În acelaşi timp, lumea a observat că vine din urmă un val nou de lupi tineri, „manageri” aroganţi, de parcă toată viaţa ar fi fost la guvernare, indivizi care privesc cu dispreţ la lumea de dincolo de zidurile puterii. Un dispreţ învăţat de la lideri. Şi cum e să alegi de bună voie nişte aroganţi, mizantropi şi înfumuraţi?

„Bacul” pentru politicieni

Nu există naţiuni bune şi rele, există politici, proaste sau bune. Dacă lucrurile eşuează, înseamnă că au greşit politicienii. Fie că s-au ticăloşit, fie că au abuzat, fie că au gestionat prost lucrurile, fie că nu şi-au calculat de la bun început forţele. Alegătorul nu are nicio vină. Astea-s regulile jocului. Există şi excepţii, bineînţeles. Uneori politicianul realizează, încă înainte de a se produce catastrofa, că a greşit ori că nu are sprijinul scontat. Şi atunci renunţă. Demisionează. Nu cere încă un mandat.
Oricare ar fi motivele eşecului, politicianul plăteşte cu demisia. Absenteismul electoral (care se poate solda cu eşecul politicianului) este un feed-back negativ la actul guvernării. O notă pentru activitate. Oricât de trist şi dramatic pentru toţi, se poate întâmpla ca şi politicienii să fi picat în acest an Bacul. Cum orice examen exigent e un moment al adevărului, politicianul neperformant trebuie taxat. De ce să închidem ochii şi să-l promovăm? Bine, dacă eşti agent electoral, poţi să ţii lecţii despre filosofia alegerii „răului celui mic”. Dacă însă ai făcut alegerea din mai multe oferte, atunci ai dreptul să-i monitorizezi şi să-i critici dur pe politicienii „tăi”, pe guvernanţi în primul rând (dacă i-ai ales tu). Ai dreptul să fii exigent cu ei. Să nu-i alegi, dacă te-au dezamăgit, altfel cum vor înţelege că au picat testul?

Câmpuri electorale

Politicienii mizează pe „felia” lor de electorat, care funcţionează ca un câmp operaţional cu proprietăţi comune. Sunt geloşi pe cei care le dispută o parte din electoratul lor. Mecanismul câmpului electoral funcţionează aproape impecabil, indiferent de comportamentul politicienilor. Aceste câmpuri sunt create de vise şi idealuri. Politicienii nu se ostenesc să investească în ele, ci doar le exploatează potenţialul numeric. Pe câmpul concret, „alegătorii noştri” sunt cei care asigură succesul. Exista un câmp cu un electorat nostalgic-sovietic, care votează partidele ce exprimă mai bine acest ideal, fie că se numeau agrarieni, fie că sunt comunişti ori socialişti. Sunt multe mişcări active pe acest segment. Motivul e la suprafaţă: există (încă) mulţi nostalgici, iar donatorii din est sunt generoşi şi interesaţi. Există un câmp electoral unionist, câţiva ani în urmă exploatat aproape exclusiv de Frontul Popular. Acum unioniştii sunt revendicaţi de PL, PLR, PNL, dar sunt pulverizaţi şi prin alte partide. Există un alegător proeuropean, versus cel proasiatic. Nostalgicii se topesc, bineînţeles, printre asiatici. Unioniştii se alătură proeuropenilor.

Visul celor de pe câmpul european riscă să se spargă de stâncile subacvatice ale asiaticilor, mult mai agresivi, mai perfizi şi mai insistenţi. E posibilă scufundarea pe multă vreme în mocirla estică, din care pe an ce trece ne va fi tot mai greu să ieşim. Dar vina nu va fi a alegătorului indiferent, neinteresat de succesul „comun”. Vina exclusivă va fi a politicienilor care au compromis ideea, care au fost prea implicaţi în succesul propriu, construit pe visul naiv al alegătorului lor. Cel care acum a rămas deziluzionat.

Asteriscuri finale

În loc de pocăinţa celor cu musca pe căciulă, sunt admonestaţi evaluatorii. Li se dă de înţeles că „aleşii” sunt răul cel mic (alegătorul capricios o fi fiind cumva răul cel mare?). Dar nu e prima concesie! De ani buni, alegătorul trece peste micile păcate ale „aleşilor”, creditând „răul cel mic”.

***
Sunt de acord categoric: nu trebuie să căutăm politicieni ideali. Ei nu există. E nevoie de o discernere a calităţilor. Culoarea ochilor, viaţa intimă şi sportul preferat nu ar trebui să fie un motiv pentru a nu-i vota. Dar modul de a se comporta cu oamenii, onestitatea, respectul faţă de semeni, imunitatea la corupţie, profesionalismul (şi un cazier judiciar alb!) trebuie să fie argumente. În măsura în care vrem să construim o gospodărie comună cu cei care încearcă să ne seducă. Dacă însă ne este suficientă o invitaţie la o recepţie, o pomană în formă de produse la pachet sau o privire galeşă, nu am pretenţii. Important e să fie o seducere frumoasă.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)