Securea războiului, dezgropată

Săptămâna trecută, două distrugătoare americane au lansat câteva zeci de rachete Tomahawk asupra bazei aeriene din Shayrat, Siria. Operațiunea s-a soldat cu victime și daune materiale, dar trebuie interpretată ca gest mai curând simbolic decât militar al SUA. Căci ordinul lui Trump anunță schimbarea radicală nu atât a atitudinii americane față de conflictul din Siria, cât a modului în care Washingtonul va interveni, de acum înainte, în acest conflict.

Noua abordare presupune sfidarea tuturor alianțelor și echilibrelor politice, diplomatice sau militare atinse de părțile implicate în războiul civil siriac din momentul în care acestea vor prejudicia efortul Casei Albe de a menține diferendul în limitele unei confruntări pur armate și de a preveni, astfel, crimele împotriva populației civile.

Mai mulți comentatori s-au grăbit să afirme că vectorul agresiv trasat de cele 59 de rachete iterează politica dintotdeauna a Washingtonului în situații de acest gen, o politică întreruptă, dacă se poate spune așa, doar pe vremea președintelui Obama. Ipoteză confirmată, aparent, și de trimiterea unui grup aeronaval spre țărmurile nord-coreene, în încercarea de a-l determina pe Kim Jong-un să renunțe la testele nucleare. Există însă și alte păreri. Unii analiști nu exclud, de exemplu, factorul emoțional, care ar fi jucat, după ei, un rol foarte important în luarea deciziei de a ataca regimul lui Assad. Alții presupun că inițiativele belicoase ale lui Trump sunt menite să compenseze eșecurile politicii sale interne.

Timpul va arăta, desigur, cine are dreptate, deși nu cred că trebuie să excludem scenariul după care toate aceste ipoteze se vor dovedi, în cele din urmă, adevărate. Mai important este acum să se înțeleagă urmările posibile ale acțiunii americane. Pe de o parte, regimurile criminale din Siria și Coreea de Nord și susținătorii acestora (Rusia, Iran), care și-au făcut de cap în epoca „pacifistului” Obama, trebuia să sesizeze schimbarea de macaz. Pe de altă parte, o simplă demonstrație de forță nu-i poate băga cu adevărat în sperieți pe sirieni sau nord-coreeni. Și-apoi, dacă Siria nu poate răspunde decât prin vetoul Rusiei la Consiliul de Securitate al ONU, atunci Phenianul ar putea lansa un atac surpriză asupra marilor aglomerații urbane din Coreea de Sud și Japonia vecine. Bashar al-Assad nu e dirijat decât de gândul supraviețuirii și tot ce poate face este să-și intoxice propriii cetățeni cu gaze letale, pe când Coreea de Nord are în frunte lideri afectați de o dublă paranoia: cea a puterii și cea a ideologiei.

Urmează dialogul americano-chinez privitor la programul nuclear al RPDC, dialog prefigurat la întîlnirea Trump-Xi din 6 aprilie. Poziția Chinei față de planul american pentru criza nord-coreană, dar mai ales reacția lui Trump la aceasta ne va arăta cât de departe sunt gata să meargă Statele Unite pentru a-și restabili statutul de primă putere mondială.

Deocamdată, cert este un singur lucru: manevrele marinei americane au răscolit mai mulți stupi odată. Agitația de la Moscova, Teheran și Phenian confirmă că, de data aceasta, America va fi luată ceva mai în serios și că nici Rusia, nici Iranul, nici Coreea de Nord nu vor ezita să o mai provoace cel puțin o dată ca să-i testeze determinarea. Vrând-nevrând, Casa Albă a dezgropat securea războiului. Marea problemă este că, pe vremuri, prestigiul său și puterea erau atât de mari încât, uneori, era destul să fluture această secure în aer ca să-i cumințească pe adversari. Lumea s-a schimbat însă foarte mult în ultimii opt ani și e firesc să ne întrebăm dacă cele 59 de rachete și excursia navelor de război în Marea Japoniei vor fi suficiente pentru a păstra pacea.

Anticipând un viitor utopic, laureatul Nobel pentru Pace, Barack Obama, a preferat pacifismul (în realitate, conciliatorismul) și politicile soft lecțiilor dure pe care predecesorii săi le aplicau, cu mici variații, tuturor celor nemulțumiți de ordinea mondială postbelică. Fapt ce nu a soluționat, ci a agravat cam toate crizele pe care le-a moștenit ori le-a îngăduit administrația sa. Acum, Washingtonul e nevoit să revină la o politică hard. Din nefericire, o face prin omul cel mai nepregătit pentru funcția de comandant suprem al celei mai puternice armate din lume. Trump cu tomahawkul în mână este, deopotrivă, o amenințare și o caricatură. De unde și teama că ceea ce am văzut săptămâna trecută este doar preludiul unor confruntări mult mai mari și cu evoluții greu de prezis.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)