Secretul unei vieţi de 111 ani

Secretul unei vieţi de 111 ani
Ileana Bordian a supravieţuit celor două războaie mondiale, precum şi deportării în Siberia. Pe parcursul vieţii sale, a fost cetăţeancă a Rusiei ţariste, a României, a URSS şi a R. Moldova
Anii s-au scurs grăbit şi mătuşa Ileana Bordian din satul Cosăuţi, fostul judeţ Soroca, a ajuns să fie cea mai longevivă locuitoare a republicii. Peste câteva luni, mai exact pe 13 aprilie 2010, va împlini 112 ani!
„Da eu amu îs de scos în patret!”
Am găsit-o pe patul ei de chin cu coatele pe pervazul ferestrei şi cu ochii aţintiţi în lungul drumului. Casa mătuşii e chiar lângă drum. Ştiind că stă cam prost cu auzul, m-am apropiat şi am salutat-o cu voce tare:
– Bună ziua, mătuşă Ileană! Ce mai faci?
– Bine ai venit, fată. Ce să fac… dar spune-mi cine eşti, că nu te cunosc.
– Sunt de la gazetă, mătuşă.
– De la gazetă! Apu să fii sănătoasă. A mai fost o comisie alaltăieri. Mătincă, tot de la gazetă era. (Vorbea de echipa de la JURNAL TV.) M-au tot întrebat de bătrâneţe, m-au scos în patret. Da, uite mata la mine, eu amu îs de scos în patret?! Of! Păcatele mele. Zbârcită şi slabă ca o umbră, de-abia mă mai ţin picioarele ca să mă port până la căldare, ca să nu-i fac supărare nepotului, mie patret îmi trebuie?!
Îi apuc mâinile muncite şi o întreb:
Spune-mi mătuşă, ai mâncat ceva azi? (Era ora 12.00.)
Am mâncat, bodaproste. Îmi aduce de la stat în fiecare zi.  Le-am spus să nu-mi aducă mult că nu pot să mănânc atâta. Azi mi-o adus o supuşoară, vreo două linguri de caşă şi o bucăţică de carne mărunţită ca să pot înghiţi, că uite nu mai am niciun dinte în gură. Îmi aduc măliguţă cu brânză şi carne. Păcat aş avea să zic că stau flămândă. Că tare-i scump primarul nostru şi Nina, care  împarte mâncarea pe la bătrâni. (E vorba de Nina Zagaevschi, coordonatorul proiectului „Pentru părinţii noştri” a AO „Concordia”.)
Îmi spui şi ce te doare?
Nu mă doare nimic. N-am stat în viaţa mea la spital şi nici   leacuri n-am luat.
Dar la ce te gândeai, mătuşă Ileană, când am intrat la mata?
La viaţa mea, că înainte-i noapte adâncă. Numai încă nu mi-o trimite Dumnezeu. Nu ştiu de ce mă mai ţine să fac umbră pământului, dacă nu pot săpa o grădină, nu pot aduce o căldare cu apă, nu pot da mâncare la un pui.
Glasul bătrânei e încă puternic. Gândurile îi sunt lucide. Nici rumeneala din obraji nu i-a dispărut, şi chiar culoarea ochilor e de-un albastru curat. Bucuroasă că are cui spune necazul, bătrâna îmi vorbeşte mult, căci are adunate atâtea în sufletul ei într-o viaţă atât de lungă.
„Vorbele urâte ale nepotului îmi sfâşie inima”
Din povestea ei lungă aflăm că s-a născut şi a copilărit în satul Trifăuţi, alături de trei surori şi cinci fraţi. În 1918, s-a căsătorit şi a trecut cu traiul la Ţepilova. Aici şi-au înjghebat gospodărie. Aveau câteva hectare de pământ, moară şi oloiniţă. Aici li s-au născut cei trei copii – două fete şi un băiat. De aici au fost deportaţi în 1941 în regiunea Kurgan. A revenit acasă peste trei ani. Pentru a scăpa de calvarul Siberiei, Elena şi copiii s-au evacuat în România, iar soţul a rămas acasă şi a murit în timpul operaţiunii Iaşi–Chişinău. După decesul lui Stalin (1953), Elena s-a întors cu tot cu copii acasă. Şi pentru că nu a mai găsit nimic din gospodăria de la Ţepilova, s-a dus la o soră de-a ei la Cosăuţi.
Aici s-a recăsătorit, şi-a construit casă, şi-a aşezat copiii pe la casele lor şi a muncit de zori şi până-n noapte în kolhoz. Mulţi ani a copt pâine la brigada de tractoare. Cocea câte trei cuptoare în 24 de ore. A frământat tone de aluat încât şi acum adesea prin somn frământă. I-a petrecut în lumea celor drepţi pe toţi fraţii şi surorile, pe toţi copiii. Aşa că viaţa ei a fost mai mult suspin şi cu lacrimi.
Doar amintirea despre fetele ei îi încălzeşte sufletul. Se luminează la faţă când vorbeşte despre Claudia: „Numai Dumnezeu ştie cum îmi petrec zilele şi nopţile de când a murit Clava. Cu ea am împărţit şi necazul şi bucuria. Stau la ea de când l-am petrecut la Domnul pe cel de-al doilea bărbat. Şi acum un an şi ceva în loc să mă ia Dumnezeu pe mine, a luat-o pe ea. Am rămas pe mâinile nepotului Valeric, băiatul ei. El îmi poartă de grijă cum poate, dar îmi sfâşie inima vorbele lui urâte, care mi le aruncă atunci când e beat. Mă acopăr cu iorganul pe cap ca să nu-l aud…”
„Mâca e unica mea mângâiere”
Vorbeşti de lup şi lupul la uşă. În casă intră nepotul Valeriu. Vorbeşte foarte frumos cu bătrâna. Îi spun, că după ce Jurnal TV a pus pe post reportajul despre bunica lui, o doamnă vrea s-o ajute să ajungă la un azil. A sărit ca fript: „Nu o dau, Doamne fereşte! O să o ajut cu ce pot şi cum pot şi de acum înainte. Mâca e unica mea mângâiere şi n-am s-o dau, că-mi pare rău. Atâta mi-a rămas şi mie – mâca. (Ochii i se umezesc.) N-o să-i fie mai bine la azil. Aici şi pereţii o încălzesc. Eu îi fac focul. Mai vine nepotul Volodea, nepotul Ghiţă, că pe toţi ne-a crescut. Vecinii îi mai deschid uşa”.
În acele clipe i-a păşit pragul vecinul Valeriu Ceban. O întreabă pe mătuşă de sănătate şi îmi spune că e mândru că locuieşte gard în gard cu cel mai în vârstă om din republică. De altfel, şi primarul spune că mătuşa Ileana este mândria satului şi n-ar vrea să plece la un azil. Vecinul mai zice că în fiecare zi îi deschide uşa bătrânei. Dacă nu el, atunci fiica lui, Olesea, de 19 ani.
Apoi, bărbaţii pleacă şi eu mai rămân cu mătuşa şi cu câteva adieri uşoare din codrul ei de amintiri. Deodată, bătrâna se opreşte din povestit, îşi face cruce, sărută iconiţa cu  chipul Maicii Domnului de pe pervaz şi rosteşte ceva în şoaptă. Pentru 2–3 minute, se lasă între noi o tăcere de biserică. Mătuşa Ileana îşi înăbuşă suspinele cu colţul basmalei înflorate, după care rosteşte tare: „Dacă aşa a vrut Dumnezeu să mă aducă până la anii aceştia, facă-se voia Lui şi mai departe. Dumnezeu pedepseşte, dar tot el răsplăteşte pe cel care crede în El. Mata să nu mai scrii că Valeric e rău”. Şi, apucându-mi mâinile strâns, adăugă: „Ce bine ai făcut că te-ai abătut azi pe la mine, fată. Acum vreau să mă culc oleacă”. Am învelit-o, i-am mângâiat fruntea, părul alb şi moale, am sărutat-o pe obraji şi m-am îndreptat spre uşă. Când am deschis-o mi-a strigat: „Să nu mă uiţi! Să mai vii, fată, pe la mine”.
Nina Neculce

Ileana Bordian a supravieţuit celor două războaie mondiale, precum şi deportării în Siberia. Pe parcursul vieţii sale, a fost cetăţeancă a Rusiei ţariste, a României, a URSS şi a R. Moldova.

Anii s-au scurs grăbit şi mătuşa Ileana Bordian din satul Cosăuţi, fostul judeţ Soroca, a ajuns să fie cea mai longevivă locuitoare a republicii. Peste câteva luni, mai exact pe 13 aprilie 2010, va împlini 112 ani!

„Da eu amu îs de scos în patret!”

Am găsit-o pe patul ei de chin cu coatele pe pervazul ferestrei şi cu ochii aţintiţi în lungul drumului. Casa mătuşii e chiar lângă drum. Ştiind că stă cam prost cu auzul, m-am apropiat şi am salutat-o cu voce tare:

– Bună ziua, mătuşă Ileană! Ce mai faci?

– Bine ai venit, fată. Ce să fac… dar spune-mi cine eşti, că nu te cunosc.

– Sunt de la gazetă, mătuşă.

– De la gazetă! Apu să fii sănătoasă. A mai fost o comisie alaltăieri. Mătincă, tot de la gazetă era. (Vorbea de echipa de la JURNAL TV.) M-au tot întrebat de bătrâneţe, m-au scos în patret. Da, uite mata la mine, eu amu îs de scos în patret?! Of! Păcatele mele. Zbârcită şi slabă ca o umbră, de-abia mă mai ţin picioarele ca să mă port până la căldare, ca să nu-i fac supărare nepotului, mie patret îmi trebuie?!

Îi apuc mâinile muncite şi o întreb:

Spune-mi mătuşă, ai mâncat ceva azi? (Era ora 12.00.)

Am mâncat, bodaproste. Îmi aduce de la stat în fiecare zi.  Le-am spus să nu-mi aducă mult că nu pot să mănânc atâta. Azi mi-o adus o supuşoară, vreo două linguri de caşă şi o bucăţică de carne mărunţită ca să pot înghiţi, că uite nu mai am niciun dinte în gură. Îmi aduc măliguţă cu brânză şi carne. Păcat aş avea să zic că stau flămândă. Că tare-i scump primarul nostru şi Nina, care  împarte mâncarea pe la bătrâni. (E vorba de Nina Zagaevschi, coordonatorul proiectului „Pentru părinţii noştri” a AO „Concordia”.)

Îmi spui şi ce te doare?

Nu mă doare nimic. N-am stat în viaţa mea la spital şi nici   leacuri n-am luat.

Dar la ce te gândeai, mătuşă Ileană, când am intrat la mata?

La viaţa mea, că înainte-i noapte adâncă. Numai încă nu mi-o trimite Dumnezeu. Nu ştiu de ce mă mai ţine să fac umbră pământului, dacă nu pot săpa o grădină, nu pot aduce o căldare cu apă, nu pot da mâncare la un pui.

Glasul bătrânei e încă puternic. Gândurile îi sunt lucide. Nici rumeneala din obraji nu i-a dispărut, şi chiar culoarea ochilor e de-un albastru curat. Bucuroasă că are cui spune necazul, bătrâna îmi vorbeşte mult, căci are adunate atâtea în sufletul ei într-o viaţă atât de lungă.

„Vorbele urâte ale nepotului îmi sfâşie inima”

Din povestea ei lungă aflăm că s-a născut şi a copilărit în satul Trifăuţi, alături de trei surori şi cinci fraţi. În 1918, s-a căsătorit şi a trecut cu traiul la Ţepilova. Aici şi-au înjghebat gospodărie. Aveau câteva hectare de pământ, moară şi oloiniţă. Aici li s-au născut cei trei copii – două fete şi un băiat. De aici au fost deportaţi în 1941 în regiunea Kurgan. A revenit acasă peste trei ani. Pentru a scăpa de calvarul Siberiei, Elena şi copiii s-au evacuat în România, iar soţul a rămas acasă şi a murit în timpul operaţiunii Iaşi–Chişinău. După decesul lui Stalin (1953), Elena s-a întors cu tot cu copii acasă. Şi pentru că nu a mai găsit nimic din gospodăria de la Ţepilova, s-a dus la o soră de-a ei la Cosăuţi.

Aici s-a recăsătorit, şi-a construit casă, şi-a aşezat copiii pe la casele lor şi a muncit de zori şi până-n noapte în kolhoz. Mulţi ani a copt pâine la brigada de tractoare. Cocea câte trei cuptoare în 24 de ore. A frământat tone de aluat încât şi acum adesea prin somn frământă. I-a petrecut în lumea celor drepţi pe toţi fraţii şi surorile, pe toţi copiii. Aşa că viaţa ei a fost mai mult suspin şi cu lacrimi.

Doar amintirea despre fetele ei îi încălzeşte sufletul. Se luminează la faţă când vorbeşte despre Claudia: „Numai Dumnezeu ştie cum îmi petrec zilele şi nopţile de când a murit Clava. Cu ea am împărţit şi necazul şi bucuria. Stau la ea de când l-am petrecut la Domnul pe cel de-al doilea bărbat. Şi acum un an şi ceva în loc să mă ia Dumnezeu pe mine, a luat-o pe ea. Am rămas pe mâinile nepotului Valeric, băiatul ei. El îmi poartă de grijă cum poate, dar îmi sfâşie inima vorbele lui urâte, care mi le aruncă atunci când e beat. Mă acopăr cu iorganul pe cap ca să nu-l aud…”

„Mâca e unica mea mângâiere”

Vorbeşti de lup şi lupul la uşă. În casă intră nepotul Valeriu. Vorbeşte foarte frumos cu bătrâna. Îi spun, că după ce Jurnal TV a pus pe post reportajul despre bunica lui, o doamnă vrea s-o ajute să ajungă la un azil. A sărit ca fript: „Nu o dau, Doamne fereşte! O să o ajut cu ce pot şi cum pot şi de acum înainte. Mâca e unica mea mângâiere şi n-am s-o dau, că-mi pare rău. Atâta mi-a rămas şi mie – mâca. (Ochii i se umezesc.) N-o să-i fie mai bine la azil. Aici şi pereţii o încălzesc. Eu îi fac focul. Mai vine nepotul Volodea, nepotul Ghiţă, că pe toţi ne-a crescut. Vecinii îi mai deschid uşa”.

În acele clipe i-a păşit pragul vecinul Valeriu Ceban. O întreabă pe mătuşă de sănătate şi îmi spune că e mândru că locuieşte gard în gard cu cel mai în vârstă om din republică. De altfel, şi primarul spune că mătuşa Ileana este mândria satului şi n-ar vrea să plece la un azil. Vecinul mai zice că în fiecare zi îi deschide uşa bătrânei. Dacă nu el, atunci fiica lui, Olesea, de 19 ani.

Apoi, bărbaţii pleacă şi eu mai rămân cu mătuşa şi cu câteva adieri uşoare din codrul ei de amintiri. Deodată, bătrâna se opreşte din povestit, îşi face cruce, sărută iconiţa cu  chipul Maicii Domnului de pe pervaz şi rosteşte ceva în şoaptă. Pentru 2–3 minute, se lasă între noi o tăcere de biserică. Mătuşa Ileana îşi înăbuşă suspinele cu colţul basmalei înflorate, după care rosteşte tare: „Dacă aşa a vrut Dumnezeu să mă aducă până la anii aceştia, facă-se voia Lui şi mai departe. Dumnezeu pedepseşte, dar tot el răsplăteşte pe cel care crede în El. Mata să nu mai scrii că Valeric e rău”. Şi, apucându-mi mâinile strâns, adăugă: „Ce bine ai făcut că te-ai abătut azi pe la mine, fată. Acum vreau să mă culc oleacă”. Am învelit-o, i-am mângâiat fruntea, părul alb şi moale, am sărutat-o pe obraji şi m-am îndreptat spre uşă. Când am deschis-o mi-a strigat: „Să nu mă uiţi! Să mai vii, fată, pe la mine”.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce