„Scriu puțin, o pagină pe zi”

Interviu cu criticul literar, eseistul Eugen Lungu: „Unde e corupție și dezordine, e mult loc pentru draci”

– În cel mai recent număr al revistei „Sud-Est cultural” ai publicat un eseu sclipitor despre personaje demonice din istoria Basarabiei, prezente și în romanul lui Umberto Eco „Cimitirul din Praga”. De ce e populată istoria pruto-nistreană de atâția demoni, stimate Eugen Lungu?

Parcă numai pruto-nistreană? Demoni există peste tot unde lucrurile merg strâmb. Personajul lui Umberto Eco, Simonini, e el însuşi un tip demonic şi, indiferent unde se află – Italia, Franţa –, în jurul lui începe să miroase a pucioasă. În sens figurat, savanţii au numit pandemoniu locul afectat de corupţie, dezordine şi discordie (am citat din DEXI). În fond, românii au la îndemână două răspunsuri la o întrebare de acest gen. Unul e cel cronicăresc, clasicizat deja, în care ne deplângem destinul că ne-a aşezat în calea tuturor răutăţilor. Of!-ul lui Ureche a fost conceptualizat apoi de Mircea Eliade în cunoscuta teorie despre teroarea istoriei, care ne absolvă, ca entitate etnică, de corijenţe în faţa istoriei, vina întreagă fiind a… geografiei.

Al doilea e răspunsul cinic al lui Cioran – Mioriţa are gălbează, de aici neantul valah. Din păcate, în spaţiul de care vorbeşti, ambele răspunsuri au valabilitate. E un spaţiu în eternă dispută, de parcă pentru noi Războiul al Doilea Mondial nu s-a sfârşit încă. Iar unde e dezordine şi discordie, e mult loc pentru draci. Care îşi schimbă din când în când epoleţii pe cravată.

– Personal, te-ai ciocnit de figuri diabolice? Cum le recunoști?

Clasicul Mefisto s-a primenit şi el. Şi-a schimbat nu numai aspectul, dar şi strategiile manipulării. Azi acestea sunt mai puţin directe şi brutale. Deseori sunt ambalate în tezele corectitudinii politice. Oameni răi am întâlnit mai mulţi, dar nu cred că îi pot defini chiar atât de fioros – diabolici. M-au înconjurat însă întotdeauna mult mai multe fiinţe bune decât rele. Sunt însă momente în viaţă când şi cei buni ştiu să scoată coarne şi să ia o înfăţişare mai puţin agreabilă. Trebuie să ne întrebăm atunci dacă nu noi suntem motivul acestei bruşte transformări. În calitate de editor, am refuzat multe manuscrise proaste. Cele mai multe din ele nu au apărut niciodată. Nu sunt sigur că în momentul acela nu aveam în ochii respinşilor bărbuţa şi corniţele lui Michi.

– De ce scrii? Prin scris, descoperi partea îngerească a oamenilor?

Prozatorii şi poeţii (mai ales aceştia din urmă!) au poate mai mult de a face cu îngerii. Eu operez mai ales cu idei şi concepte. Deşi îmi place la nebunie o expresie a lui Nichita Stănescu pe care am mai citat-o. El spunea despre critici că au „inimă cu circumvoluţiuni”, că sunt „conştiinţa literaturii”, după care adăuga: „Criticul are treabă cu îngerii: îi plesneşte pe aripi. Îi despăduchează. Le dă sex”. Adică îngerii tot voi sunteţi – poeţii. Despre îngeri am încercat să mă documentez la Pleşu. Deşi i-am citit – cu savoare! – aproape toate cărţile, asta nu am putut-o „escalada”. E savant-plicticoasă.

– Cum te documentezi înainte de a scrie un eseu? Mergi la bibliotecă, stai acolo ore în șir?

De regulă, îmi sunt suficiente miile de volume pe care le am în biblioteca proprie. Documentarea nu înseamnă doar cărţi, sunt şi articolele, studiile, proza şi poezia publicate în presa serioasă. Le decupez şi le clasific pe autori sau teme. Aşa se întâmplă că am adunate în mape cărţile unor autori sau cărţi despre aceşti autori încă înainte ca acestea să vadă lumina tiparului. Cei mai mulţi dintre scriitori nu-şi mai refac textele publicate cândva în presă. N. Manolescu intervine, modifică accentele. Pentru un critic, întreaga viaţă înseamnă documentare.

Scriu puţin – până la o pagină pe zi – sâmbăta şi duminica, când sunt liber, adun mai mult. A doua zi, încep prin a „peria” ceea ce am cules în ajun. Îmi place ca textul gata să stea un timp, să se „aşeze”, după care îl citesc cu ochi străini. Abia atunci îl las să „plece”.

– Când ar putea să apară un nou volum de eseuri de Eugen Lungu?

Am în sertar, adică pe hard-disc, material suficient pentru trei cărţi cu tematici diferite. Multe dintre aceste articole nu au fost încă publicate. Nu ştiu de ce nu mă mai interesează, ca în tinereţe, publicarea lor imediată în presă. Mă captivează însă nespus procesul scrierii – dacă s-ar putea, nu m-aş dezlipi de calculator. E acum ca o prelungire a neuronilor mei. Cum mereu mă presează ceva – să scriu asta, să scriu cealaltă –, nu am timp să fac o triere a textelor, să le asamblez, să le dau forma unor cărţi şi să le trimit la tipar.

– Cât de confortabil e să lucrezi la Editura „Arc”?

Munca la ARC este epuizantă ca şi orice altă muncă. Dar lucrez cu plăcere, deoarece e singura minune care ştiu s-o fac – cartea. Sigur, nu toate tipăriturile merită acest calificativ „minune”, dar multe dintre ele – da. De când sunt tânăr pensionar mă tot bate un gând să mă retrag şi să-mi văd mai bine de cărţile mele decât să le „igienizez” pe ale altora.

– „Arc” e una din puținele edituri de la noi care mai publică poezie. De ce optați pentru antologii de autor?

Doar două au fost antologii de autor (dar ce antologii!). Celelalte au inclus poezie în premieră absolută.

– Ce antologii și volume inedite de poezie vor apărea la „Arc” în 2013? Pregătiți Cartea Poeziei 2013?

Lasă-mă să-ţi răspund cu un singur cuvânt – da. Ce anume, se va vedea la timpul potrivit.

– Nu crezi că e timpul să mai apară vreun Portret de grup, de data aceasta cu poeți de după 2000?

Păi a fost cea a lui Dumitru Crudu care aduna douămiiştii. În talmeş-balmeşul de antologii pe care le fac mulţi, uneori fără niciun criteriu, cea a lui Dumitru este unica serioasă. Mi se pare însă foarte interesantă ideea unui Portret de grup cu un subtitlu consacrat: Vingt ans après. O antologie-bilanţ a generaţiei ’80. În materie de poezie, ea a dat deja tot ce a avut mai bun. La mari răsturnări nu ne mai putem aştepta. Ar fi interesant să vedem cu ce vin optzeciştii la număratul bobocilor?

– Cum s-a modificat poezia în secolul XXI?

E o întrebare esenţială. Dacă aş şti să răspund la ea, aş fi Sainte-Beuve-ul secolului XXI. Să nu uităm însă că ilustrul critic rata tocmai marea trufanda a epocii sale – simbolismul. Avea rău înfundat flerul critic dacă nu-l remarcase pe uriaşul Baudelaire, poezia căruia dinamita tot ce fusese până la el. Aşa că nu am pretenţia de a spune adevăruri în ultimă instanţă. Oricum, mi se pare că din dominantă, cum era poezia câteva decenii în urmă, ea a ajuns pe o poziţie secundă. Se pare că nu mai interesează publicul larg. Vina nu e numai a cititorului obsedat de o existenţă pe sponci, e şi a poeziei însăşi. E acum de o frumuseţe abstractizată, greu decelabilă, ce o exclude din atenţia cititorului de masă, obişnuit cu frumuseţea cantabilă pe care o prindea şi înţelegea din zbor. Nici postmodernismul, nici minimalismul nu a fost cruţător cu acest tip de cititor, aşa că ingenuul de el, excedat de situaţie, le-a întors spatele, lăsându-i pe postmodernişti şi pe minimalişti să se admire şi să se urască reciproc. Fenomenul pare a fi paneuropean. Dominique Viart, critic, eseist şi profesor universitar francez, invitat la Gaudeamus-ul din noiembrie trecut, spunea acelaşi lucru despre poezia franceză. Ea a devenit o „afacere de cenaclu”, poeţii scriind pentru poeţi, poezia „ieşind de pe scenă” de când s-a prea închis în sine. Haideţi să facem un experiment simplu – răspundeţi-mi repede la întrebarea: care e cel mai important poet francez în viaţă? Italian? German? Acum încercaţi acelaşi lucru cu prozatorii. Imediat vă vin în minte Houellebecq şi răs-editata Amelie Nothomb, uriaşul Eco (ar fi trebuit de mult să ia Nobelul!), Günter Grass şi Martin Walser. Şi asta în ţări tutelate simbolic de geniile poetice ale unor Hugo şi Baudelaire, Dante şi Carducci, Goethe şi Heine…

– Care sunt cerințele tale față de un poem?

Pentru mine nu importă din ce zonă vine poezia – din cea tradiţională, cu nelipsita rimă – sau din extrapostdouămiism! Poezia trebuie să spună ceva raţiunii şi să şoptească ceva inimii. Azi versurile au ajuns o producţie de masă, între ele se cristalizează însă prea puţină poezie. Dacă ar fi să numesc două cărţi cu poeme (noi!) care m-au marcat în ultimul timp, una de dincolo de Prut şi una de aici, aş alege Nimic de Mircea Cărtărescu şi Fiinţe, umbre, epifanii de Arcadie Suceveanu.

– De ce atât de puțini critici literari fac critică de întâmpinare în R. Moldova? Mai are rost să vorbim de criza criticii?

Critica de întâmpinare de la noi a fost întotdeauna puţină (în toate sensurile: şi ca volum, şi ca valoare). Nu ştiu dacă putem vorbi însă de o criză atâta timp cât pe teren e Mircea V. Ciobanu – nu există cărţi importante (sau care doar se dau importante!) ce ar fi scăpat ochiului său aprig. E întotdeauna la locul său şi Grigore Chiper care face „acreditările” critice la Contrafort. Îmi place cum scrie calm, atingând straturile de adâncime ale textului, Lucia Ţurcanu.

– Mulțumesc pentru interviu.

Interviu realizat de Irina Nechit

 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)