„Scriu când simt că nu mai pot ține povestea în mine”

Interviu cu scriitoarea Tatiana Țîbuleac, Paris

 

Între 16 și 19 mai, la Chişinău, Cahul și Bălți, se desfășoară Zilele Literaturii Române, ediția III. Evenimentul cuprinde conferinţe, lecturi publice, sesiuni de autografe şi dezbateri la care participă: Eli Bădică, Dan Coman, Alex Cosmescu, Ana Donțu, Paula Erizanu, Vasile Ernu, Iulian Fruntașu, Em. Galaicu-Păun, Florin Lăzărescu, Alexandru Matei, Alina Purcaru, Maria Șleahtițchi, Tatiana Țîbuleac, Lucia Țurcanu, Radu Vancu. Vă propunem un interviu cu scriitoarea Tatiana Țîbuleac, considerată o revelație în literatura română modernă.

 – Dragă Tatiana Țîbuleac, felicitări pentru cartea „Vara în care mama a avut ochii verzi” (Editura Cartier)! Demult visai să scrii un roman? Elevă fiind, îți doreai să ajungi romancieră?

Elevă fiind, îmi doream un singur lucru: să trec de examenul la matematică. Matematica a fost coșmarul copilăriei mele. La scris nu m-am gândit niciodată în serios, dar am știut mereu că meseria mea va fi legată de scris. Mi-ar plăcea să spun că a fost un scop în sine, mai degrabă însă a fost o alegere nevoită – alte materii nu-mi plăceau. Decizia de a face jurnalism i-a cam întristat pe părinții mei, mai ales pe tata, care mă vedea medic și insista mereu pe engleză.

 – Care sunt romanele de căpătâi pentru tine?

Romanele de căpătâi se mai schimbă, deși e drept că port prin viață niște cărți care se țin de mine. În adolescență eram înnebunită după romanele polițiste – cred că am citit de o mie de ori fiecare carte a Agathei Christie, dar și multă literatură fantastică. Îmi amintesc că atunci când am terminat de citit „Planeta Maimuțelor” de Pierre Boulle, am băut un borcan de compot din piersici ca să mă liniștesc – simțeam că îmi explodează capul de atâtea gânduri și dorințe. Apoi, pe la 15 ani, am dat de Salinger cu „De veghe în lanul de secară” și am intrat într-o altă dimensiune. Preferații mei din toate timpurile sunt Cehov, Marquez și Gogol. La ei revin mereu.

– Scrii în transă? Ai anumite ore mai productive? Unde se află copiii în timp ce scrii?

Scriu când simt că nu mai pot ține povestea în mine, însă nu idealizez scrisul. Pot scrie oriunde și chiar scriu oriunde. Când erau copiii mai mici, eram și eu mai disciplinată. Scriam cu ei pe cap și scriam mai mult. Acum, când ei sunt la grădiniță, scriu mai puțin și mai greu.

– Scrii doar în limba română? Este o alegere principială a ta?

Lucrez în engleză și în rusă, limbi pe care le vorbesc destul de bine, însă de scris scriu doar în română. Este limba pe care o simt cel mai bine și în care nu trebuie să revin la texte. Am încercat să scriu în rusă, însă, deși am gânduri și fraze, nu am dexteritate. Deocamdată rămân la română.

– Cum se apropie de limba română copiii tăi, soțul, familia soțului?

Ca de un arici – cu grijă, cu mare grijă J. Alexandru și Sofia vorbesc româna când vor ceva material de la mine – bomboane sau vreun joc nou. Tim, pentru că știe rusa și ucraineana, scapă mai ușor în comunicarea cu părinții mei. În schimb socrii mei au început să învețe limba română la 70 de ani, doar ca să poată citi ce scriu eu. Iar soacra a devenit chiar foarte bună la română.

– Mulți scriitori fumează, beau cafea, ceaiuri tari, recurg la alte stimulente pentru a scrie cu spor. Pentru tine un stimulent important e dorul?

Din păcate, beau și eu multă cafea, prea multă. Însă de scris scriu fără „stimulente”. Mai degrabă atunci când scriu ceva care îmi place, uit să beau și să mănânc. Când am scris „Vara în care mama a avut ochii verzi”, scriam zilnic câte 6-7 ore, uneori aproape fără să mă ridic de pe scaun.

– Ai putea scrie în orice colț al lumii?

Asta fac de fapt.

– Cum te-a primit, ca scriitoare, R.Moldova? Cum te-a primit România în viața sa literară?

În Moldova acest lucru s-a întâmplat după „Fabule Moderne”, care a fost o carte specială din mai multe puncte de vedere. Într-un fel, știam că va avea succes, pentru că toate textele fuseseră publicate pe blog și aveam deja reacțiile cititorilor. Cu a doua, în schimb, aveam niște rezerve. Eram sigură că cei care au îndrăgit fabulele nu vor înțelege cartea, iar unii chiar se vor simți jigniți. Parțial acest lucru s-a și întâmplat, am avut cazuri când cartea a fost restituită la librărie. Este o carte dură și neașteptată pentru Moldova, nu neapărat ca stil, ci ca abordare. Tocmai de aceea succesul ei m-a surprins și, desigur, m-a bucurat.

România m-a primit prea bine, zic euJ. Cartea a avut câteva cronici excelente, am primit sute de mesaje de la cititorii de acolo, invitații la evenimente și lansări. Unele lucruri care se spun despre carte mă bucură, altele mă fac să nu pot scrie nimic altceva. O să mă mai lăfăiesc, cred, vreo lună, două în toată această vorbăraie despre mine și sper să mă pot apuca de lucru. Am două cărți scrise pe jumătate care se prăfuiesc.

Te bucuri că ai scăpat de eticheta „glamour”? Ce crezi despre „literatura glamour”?

Nu știu dacă am scăpat, nu știu dacă îmi pasă. Cine mă vede doar blondă și la Paris, n-are decât. Nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Nu îmi este foarte clar ce înseamnă „literatură glamour”. Mereu au fost și vor fi cărți pentru toate gusturile. Mă feresc să intru în polemici despre cărți și mai ales despre alți autori contemporani. Mi se pare necolegială treaba asta.

Când mergi la țară, în Franța, cu ce te ocupi? Prășit? Săpat? Conserve, borcane?       

Borcane am făcut o singură dată și, după reacția familiei, am înțeles că era mai bine să fi făcut altceva. La țară (în Franța – n.n.) merg des, ca să miros verdeață, să golesc piețele de vechituri, să le arăt copiilor animale-insecte-plante, să citesc mult sub copac, să vorbesc cu oameni adevărați. Satul este paradisul meu.

Iată câteva sate care îmi plac mult: Roussillon, Gordes, Uzès – din regiunea Provence; Ars-en-Ré, de pe insula cu același nume; Barfleur și Saint-Céneri-Le-Gérei din Normandia. Îmi mai plac Colmar și Étretat, castelele de pe malurile Loirei, Mont-Saint-Michel. Franța este bogată în atracții turistice, însă minunat este că orice sat – chiar și unul fără atracții istorice – poate deveni cel mai frumos loc din lume, datorită amintirilor. Din fericire, avem și o casă nu departe de Paris (cam 4 ore de la Paris), unde ne cărăm în weekend când e fain afară. Casa este destul de izolată, pe un vârf de deal, de acolo se văd ca în palmă alte câteva sate. În jur, floarea-soarelui și rapiță. Casa asta a fost și cea pe care am descris-o în cartea „Vara în care mama a avut ochii verzi”.

Condeiul chiar e o valoare în Franța sau e privit cu suspiciune, ca în Moldova?

În Franța se publică și se citește foarte mult. În Franța scriitorii sunt respectați. În Franța scriitorii pot trăi din scris.

Cum e atmosfera la Paris după victoria lui Macron?

Nu știu cum este în toate regiunile. La mine e bună. Oricine în afară de Le Pen.

Cu ce gânduri participi la Zilele Literaturii Române la Chișinău? Ce-ți propui să faci în decursul acestor Zile?

Cu gânduri extrem de bune și cu emoția de a-mi revedea, sper, cititorii joi și vineri. Întâlnirea cu ei este cea mai importantă pentru mine. Totodată, mă gândesc și la bucuria egoistă de a mă întâlni cu scriitorii extraordinari din România care și-au anunțat prezența. Sper să avem timp și de discuții, pe lângă vinul bun promis de organizatori.

Mulțumesc de interviu și mult succes în continuare!

Interviu de Irina Nechit

16 mai 2017