„Scriu când îmi ajunge cuțitul la os”

Interviu cu Rodica Gotca, poetă, Chișinău

 

– Dragă Rodica Gotca, ai scris și publicat o carte foarte bună, „Frontiere desenate în aer cu pumnul” (ed. Eikon, 2019). Editura Eikon te-a căutat sau invers, tu ai bătut insistent la ușile editurii?

Vă mulțumesc pentru apreciere și atenție. Apariția la Editura Eikon era parte a premiului de la cea de-a XXXVII-a ediție a Concursului Național de poezie și interpretare critică a operei eminesciene „Porni Luceafărul…”, organizat de Consiliul Județean Botoșani pe 18 iunie 2018; așadar, ne căutam, doar că nu știam cine pe cine caută.

– Cum ți-a venit titlul? De ce include cuvântul „pumn”?

Titlul a venit dintr-un text din această carte, a venit practic în ultimele zile înaintea tipăririi, deoarece îl tot căutam și nu îl găseam, până când a venit momentul să decid – oscilam între alte două titluri – și mi-au sărit în ochi „frontierele desenate în aer cu pumnul” (vers dintr-un poem – n.n.). De ce pumn? Deoarece altfel nu pot delimita etapele, altfel nu mă pot debarasa de trecut, decât strângându-mi lumea în pumn și zgâlțâind-o în dreapta și stânga pentru a trasa/desena, între mine și trecut, un fel de granițe invizibile dar sesizabile.

– Cât de violentă e lumea în care trăim? Violența și poezia sunt (in)compatibile?

Într-o perioadă, violența a fost prezentă în viața mea, la propriu. Nu am crezut, foarte mult timp, că poate exista o lume în care în loc de cuvinte merg pumnii în joc, nu am crezut că cineva poate iubi și poate lovi concomitent, nu am crezut în spoturi antiviolență și filme documentare, până nu am trăit asta.

Poezia vibrează la tot și de la tot, dar nu o văd compatibilă cu violența, ea e mai degrabă un remediu posttraumatic, un refugiu, chiar o fugă bună de la ceea ce doare, atât sufletește cât și fizic.

– După prima carte, ți-ai modificat radical stilul. Ce te-a determinat să-l modifici? Ce lecturi te-au ajutat să-ți schimbi scriitura?

Prin 2010  am publicat o culegere premiată la concursul de cărți manuscrise din cadrul Salonului de Carte pentru Copii și Tineret.

Despre stil, nu aș vorbi nici acum, pentru că nu îl simt ca pe un ceva conturat, desăvârșit. Oscilațiile de la o scriitură la alta se datorează, în exclusivitate, lecturilor.

Trezirea mea ca și cititor s-a produs destul de târziu, abia la facultate, când am început a studia cursul de postmodernism; făcând un pas spre actualitate, am făcut un pas spre mine și am găsit cărțile care m-au lăsat altfel după ce le-am citit. Până la urmă, orice carte îți modifică scriitura.

– Sunt dure, dramatice realitățile pe care le descrii în „Frontiere…”. Ai, totuși, printre personajele cărții, câteva figuri luminoase, una dintre ele e cea a Bunicului. L-ai pierdut la vârsta de 3 ani. Ce-ți amintești despre el, cum se numea, ce-ți spunea? Avea o natură poetică Bunicul?

Bunicul Ion este personajul care mi-a luminat copilăria. L-am pierdut la 3 ani. A fost medic veterinar, pe atunci personaj-cheie nu doar în viața mea, ci și în cea a satului; mă învăța diferite lucruri, îmi explica ce și cum funcționează, era de o blândețe cuceritoare, îmi permitea să fac tot ce vreau și nu pot să-mi amintesc un moment în care mi-ar fi fost frică alături de el. Cât despre natura poetică, aici mai degrabă aș vorbi de bunica, ea mereu potrivea și potrivește o rimă, găsește un vers din cântec și deși nu are școli în spate, are înțelepciune cât n-am reușit noi, ceilalți ai casei, să adunăm pe la facultăți.

– Poezia „Dor” îi este consacrată Mamei. Are o denumire tradițională, dar formula poetică e modernă, postdouămiistă. Când, în ce anturaj ai scris poezia aceasta?

Această poezie, ca și multe altele, a fost scrisă în cadrul atelierului de creative writing condus de Dumitru Crudu, de la Biblioteca Publică „B. P. Hasdeu”. Nu mai țin minte de la ce am pornit, dar am ajuns la mama, ea este Roma mea, toate drumurile pornesc de la dânsa și la dânsa se întorc.

–Printre cele mai importante, în acest volum, îmi par poeziile „Să nu văd cum mi se face rău”, „Mers pe drum”, „Lașă și apolitică”. Întunericul basarbean e descris lucid, veridic, fără menajamente. Cum s-au născut aceste poeme? E necesar ca autorul să nu se cruțe când scrie?

Mie, ca autor, îmi e greu să judec care texte sunt mai importante. Cele menționate de dvs., sunt urmele unor frustrări, unor revolte care izbucnesc acasă sau pe drum spre servici, la cumpărături etc. Aceste texte s-au acumulat, mi-au vuit în minte o vreme până le-am scris. Le-am smuls din mine, din conștiința mea, dintr-o durere asumată.

Nu scriu din milă pentru mine, nu mă menajez când scriu, țin să fiu sinceră cu mine și cu cei care vor citi, pentru că poezia nu este o ocupație confortabilă, este o ieșire din zona de confort.

– Câți ani ai? Te consideri tânără, matură?

Am 25 de ani, vârstă la care pot să mă consider și tânără, și matură. Evident că maturitatea nu depinde de anii adunați, ci de concluziile făcute în urma unor experiențe.

– Se publică multă sau puțină poezie, azi? Pe cine dinte congenerii tăi îi admiri?

Am reușit să observ multe cărți bune și multe – mai puțin bune. Admirație am pentru cei din generațiile anterioare, cât despre cei dintr-o barcă, nu știu pe cine aș evidenția, deoarece încă nu știu dacă ne grupăm după ani ori după alte principii estetice.

– Ce poezii le citești celor doi copii ai tăi?

Băieților mei le citesc poezii de Grigore Vieru, Petru Cărare, Mihai Eminescu și orice alte texte pentru copii. Le citesc și din ceea ce citesc eu, adică poezie serioasă, și ei ascultă, întreabă, înțeleg atât cât vor ei.

– Cum găsești timp pentru creație?

„Nu am timp” este una dintre diagnozele mele. Nu caut timp pentru ceva anume, doar fac una sau alta, și atât. Scriu când simt necesitatea, dorința, când mă taie pe viu, când îmi ajunge cuțitul la os.

– Unde lucrezi? Ce poți spune despre locul tău de muncă?

Lucrez la Liceul Teoretic „Andrei Straistă” din orașul Anenii Noi, sunt profesoară de limba și literatura română și literatura universală. Pot spune că este alegerea pe care nu o regret. Îmi place ceea ce fac și mă bucură faptul că în jurul meu sunt oameni care își iubesc job-ul, care vin la servici nu din interes financiar (educația nu este domeniul unde faci bani în RM), care se perfecționează, învață indiferent de grade didactice și funcții, și care nu uită să fie oameni, întâi de toate, apoi șefi, profesori, colegi etc.

– La ce recitaluri, cenacluri ai participat?

Am pornit de la cenaclul literar „Pasărea Phoenix” de la Biblioteca Publică pentru Copii Hîrbovăț, după care am ajuns la atelierul lui Dumitru Crudu. Recitaluri nu am multe, de obicei mă implic acolo unde îmi sunt colegii de atelier și când e vorba de un concurs.

– Unde ți-ai lansat cartea „Frontiere…”? O să treci Prutul cu ea?

Onorând concursul și Editura, am lansat cartea la Botoșani, alături de domnul editor, Valentin Ajder, după care m-am bucurat de ospitalitatea Bibliotecii Publice „B.P.Hasdeu” din Chișinău – le mulțumesc pentru participare Alionei Grati, scriitorilor Maria Pilchin, Dumitru Crudu, Emilian Galaicu- Păun.

O altă lansare va fi la Anenii Noi, pentru cei de acasă care nu au reșit să vină la Chișinău.

– Mulțumesc și mult succes în continuare, Rodica!

Interviu de Irina Nechit