Scriu ca să enervez

(O Ars poetica pentru rubrica „Ruperea rândurilor”)

Într-un oraş uitat de lume, pe unica scenă a acestuia, evolua unul şi acelaşi „mag al cuvintelor”. Îi vrăjea pe ascultătorii săi cu una şi aceeaşi poveste despre poporul ales, cetatea asediată şi complotul malefic. Nu era o poveste, ci o sumă de vorbe auzite la piaţă şi convertite în mit. Lumea aplauda, de parcă auzea povestea pentru întâia dată.

 

Într-o zi, un uncheş mucalit a dedus că lumea aplaudă în lipsă de alternative. A urcat pe scena din mijlocul Agorei, spunând o poveste care nu era patriotică, nici amuzantă. S-au adunat în juru-i vreo douăzeci de gură-cască. Curioşii, trecând pe alături, se plictiseau în scurt timp şi rămâneau cei douăzeci. Ei nu voiau nimic decât altceva. Oraşul însă continua să-l asculte pe magul prim, care delira pe aceeaşi notă, patetică şi amuzantă, chiar dacă sensul celor spuse se perimase şi discursul lui se transformase în bolboroseli de şaman.

 

Dezolat de insucces, artistul alternativ, când trecea lume prin preajmă, ridica vocea şi includea în discurs vreun banc sau poveste cu iz de scandal. Asta plăcea şi el adăuga de fiecare dată câte o istorioară amuzantă. Lumea îşi ciulea urechile şi, în scurt timp, ascultătorii umplură piaţa. Succesul era absolut: numărul de spectatori îl egalase pe acela al fanilor magului.

 

Viaţa artistică a oraşului s-a schimbat: pe scenă evolua uncheşul alternativ, vrăjindu-i pe ascultători cu povestea care îi asigurase succesul. Nici măcar nu mai era o poveste, ci o sumă de bancuri şi vorbe auzite în piaţă. Iar lumea aplauda de parcă auzea basmul pentru întâia dată…

Mi-a trecut prin minte această parabolă (iată de unde se iau parabolele: ele trec prin minte!), când mi-am dat seama, cât de uşor poţi să-ţi câştigi publicul tău, cel adevărat (cei douăzeci de oameni), cât de tentant e să vrei să ai cât mai mulţi fani şi cât de uşor te prinzi că scrii ce place lor şi nu ce vrei să spui tu. Este istoria naşterii naratorului absolut: povestind aceeaşi istorie de mai multe ori şi fiind atent la feed-back, acesta îşi modulează vocea după antenele ascultătorilor.

 

Unii cititori-spectatori sunt nemulţumiţi (ei au plătit pentru sânge!) când nu scandalizez, când nu rad pe nimeni, când războiul nu continuă aşa cum şi l-ar fi dorit ei. Războiul, revoluţiile şi demolarea de monumente nu sunt meseria mea.  Mă interesează spectacolul jocului intelectual, nu şi al bâlciului vanităţilor. A rupe rândurile înseamnă a renunţa la interpretarea solemn-soldăţească a realităţii. Comentez lucrurile aşa cum îmi apar mie, cu limitele mele de înţelegere.

 

Subiectele mi le alimentează inerţiile de gândire, stereotipurile şi mecanismele lor. Venim dintr-un feudalism cultural, născător de mituri, idoli, prejudecăţi, discriminări şi duşmani. Atent la încurajările şi dorinţele cititorilor, e lesne s-o apuc şi eu pe drumul bătătorit al unei inerţii. Să-mi fac propriile stereotipuri. Prefer însă să-mi fac de cap şi să schimb optica atunci când unghiul de vedere devine opac sau obtuz.

 

Îmi place să-mi convertesc duşmanii în prieteni. Şi să-mi ghiontesc prietenii atunci când ei încremenesc solemn în faţa monumentelor (multiplicându-mi, astfel, oponenţii). Marilor adevăruri turnate în granit le prefer curgerea heraclitiană a unui râu. Sunt convins că un adevăr nu poate fi moşit atunci când vii cu el gata făcut. Cel care le ştie pe toate este un om nefericit: el nu va descoperi niciodată nimic. Nu-mi plac, deopotrivă, ambii „artişti” din parabola de mai sus: ambii au fost buni numai la început.

Cineva mă flatează cu „mărturisirea” (lauda de serviciu) că îi place cum scriu. Iritat, îi reproşez că un critic nu trebuie să placă. El trebuie să provoace. Să enerveze. Funcţie ingrată, dar utilă, într-un mediu care lâncezeşte, cuprins de autosuficienţă şi ataraxie solemnă. Ca Frumoasa din Pădurea Adormită.

Cele rele să se spele!