„Scrisul nu vindecă, mai curând e un analgezic”

Interviu cu Emanuela Iurkin, scriitoare, muzeograf, Chișinău

Dragă Emanuela, ani de zile ai lucrat la romanul „Câinele de bronz” apărut de curând la Editura Cartier. De fapt, când l-ai început și când ai pus punct? Cum ai simțit că se termină?

Ani de zile e prea tare spus. L-am început cumva în paralel cu micile texte pe care le scriam săptămânal la atelierul lui Dumitru Crudu. Erau pur şi simplu bucăţi de text, nu le vedeam ca pe un întreg. Până atunci scrisesem doar jurnal (pentru uz strict personal) şi proze scurte, unele le şi publicasem. Mi-am dat seama că e mai mult sau mai puţin gata când am început să mă repet, să fiu tentată de a-i plânge prea mult de milă naratorului. Probabil aş fi putut să-l public şi mai devreme, dar ar fi fost altă carte din care, cu siguranţă, ar fi lipsit un personaj sau două.

– Felicitări, e un roman de excepție. Limpede, precis, tensionat. Apreciez și curajul dezvăluirii unor experiențe traumatizante. Cât de dificilă e nararea întâmplărilor din viața unui personaj extrem de vulnerabil? Ai rescris unele episoade? Ai avut tentative de ascundere a adevărului, de cosmetizare a scriiturii?

Mulţumesc. Şi dificilă şi nu, sunt situaţii de viaţă des întâlnite. Suntem vulnerabili cu toţii, doar că ascundem, trecem cu vederea aspectul ăsta şi ne mişcăm înainte, dar presiunea există oricum. Pe alocuri a trebuit să-mi imaginez că sunt în pielea naratorului. A fost simplu, empatizezi şi scrii. În unele momente m-am întrebat dacă nu cumva exagerez şi m-am gândit s-o las baltă. Cred că prima variantă pe care am trimis-o la editură era cam dezlânată, dar a contat răspunsul pozitiv. Am rescris multe secvenţe. Revin de foarte multe ori la text. Nu sunt neapărat o perfecţionistă, dar îmi place să arate bine, cel puţin atât cât pot eu să văd şi până să ajungă manuscrisul pe mâna redactorului. Nu cred că ar fi avut sens pentru mine să scriu textul acesta dacă l-aş fi ascuns. Am cosmetizat pe alocuri pentru economia poveştii.

– Multe scene se derulează în locurile tale natale. Ce știai despre scriitori în vremea copilăriei? Ai locuit și la Naslavcea, localitatea cea mai nordică a Rep. Moldova? De mică ți-ai dorit o carieră de scriitor?

Eu m-am născut la Chișinău și am copilărit în Grinăuți-Raia, Ocnița. La Naslavcea am locuit foarte puţin, prin 1983-84. Mama a fost repartizată la lucru acolo şi episodic (am crescut la bunei), am stat cu ea, într-o casă pentru tineri specialişti. Am mers la o grădiniţă unde se vorbea amestecat ucraineană şi rusă.

Acasă aveam cărţi, mai ales volume de versuri. În studenţie, mama mergea la Ziua Poeziei, cumpăra cărţi şi lua autografe. Când eram mică, mi-am dorit să mă fac mai întâi balerină (după ce am privit filmul „Anna Pavlova”), pe urmă medic veterinar, apoi nu mai ştiu ce… Cred că am trecut prin întreg nomenclatorul profesiilor. Nu îmi sună bine carieră de scriitor. Nu ştiu de ce.

– Sintagma „de la Naslavcea la Giurgiulești” a circulat printre colegi, la școală? Astăzi, prin sate, cum e cu cititul cărților? Ții legătura cu biblioteca din sat?

Aproape fără excepţii, bibliotecile rurale sunt spaţii triste, cu cea mai mare parte a fondului de carte învechit, în chirilică, de parcă ar deservi copiii şi adulţii de acum treizeci de ani şi mizând pe donaţii ori făcând doar anumite achiziţii. Prin 2004 am mers la Naslavcea să fac un reportaj. Cred că jumătate din locuitori erau plecaţi să muncească la Moscova, mai puţini în Italia. Bănuiesc că acum e şi mai pustiu, iar priveliştile la fel de frumoase.

– Ce prozatori te-au fascinat? Ce romane te-au influențat? Cui dintre prozatorii români ai vrea să-i dăruiești „Câinele de bronz”?

Mă fascinează în continuare foarte mulţi. Nu pot vorbi la trecut. Mulţi şi buni. Ok, un exemplu, din revelaţiile relativ recente – Clarice Lispector. Mi-a descoperit-o şi mi-a oferit spre lectură câteva romane de-ale ei, Emilian Galaicu-Păun. Îi mulţumesc enorm. Lispector e magică! E fascinant cum sondează realitatea cu ajutorul cuvintelor, dezinvolt. Mi-ar plăcea să le dăruiesc „Câinele de bronz” scriitorilor Paul Goma şi Hertei Muller. Dacă sună prea îndrăzneţ, scuze. Am răspuns la întrebare.

– Care e raportul dintre biografia ta și cea a naratorului? Cum ai învățat să relaționezi cu sinele, să te apropii ori să te distanțezi de el?

Am împrumutat câteva momente din biografia mea biografiei naratorului. Încă învăţ să relaţionez cu sinele şi nu e uşor. Mă mai poticnesc. E ca un dans, trebuie să simţi distanţa, apropierea şi ritmul naraţiunii, să joci frumos.

– Cât de prezentă e ambianța socio-politică în existența personajelor din „Câinele de bronz”?

Se poate citi, ca să zic aşa. Mai ales în portretul liderului care îşi îmbrăţişează fiica, iar zâmbetele lor exprimă certitudinea că viitorul sună bine, doar că nu pentru toată lumea.

Te-au ajutat atelierele, cenaclurile în cizelarea propriului scris?

Da, m-au ajutat. La fel de mult ajută şi lecturile, dacă ai norocul să ţi se recomande cărţi bune sau să le găseşti (întâmplător?). Iar în sensul ăsta chiar sunt o norocoasă. Prin 2013, scriitorul Dumitru Crudu, pe atunci director la biblioteca Ştefan cel Mare, împreună cu Centrul Cultural German Akzente, au organizat, timp de o săptămână, un atelier cu scriitoarea Julia Schoch din Germania. Abia atunci am început să privesc toată povestea cu scrisul cumva din interior, să iau mai în serios ceea ce scriu, să fiu mai atentă. Acel atelier m-a ajutat enorm.

– Alexandru Cosmescu remarcă: ”Am citit cu bucurie fiecare frază – impecabil formulată – din romanul Emanuelei Iurkin. Ceea ce reușește ea să facă în acest text e visul oricărui autenticist: suprapunerea maximă dintre discurs și trăire”. Îți place autenticismul? E un curent pe care îl urmărești?

Nu m-am gândit să corespund unui curent anume. Pur şi simplu am scris.

– Tatiana Țîbuleac scrie pe pagina ei de facebook: „Pe Emanuela Iurkin am auzit-o citind din „Câinele de bronz” în urmă cu un an, la Chișinău. Avea foile pe genunchi, se oprea des, îi tremura vocea. Prea multă lume, m-am gândit atunci. Emanuela este o femeie mică și tăcută, dar are un scris mare. Căutați-o. Vom mai auzi de ea. Dragă Emanuela, ai scris o carte-tămăduire”. „Câinele de bronz” are asupra ta un efect terapeutic? Scrisul vindecă?

Tatiana Ţîbuleac e o generoasă, îi mulţumesc mult. (Sunt genul de persoană care uneori are nevoie şi de încurajări). Scrisul vindecă, aşa se spune şi sună foarte frumos. Nu cred în asta, pur şi simplu nu funcţionează în cazul meu. Pentru mine scrisul e mai curând o metodă care detensionează, ca şi cum iei un analgezic, care nu rezolvă esenţa problemei, dar, pe moment, e eficient.

– Ce salariu ai la locul de muncă? Din ce exiști? Cum e susținut scriitorul tânăr în RM?

Să nu vorbim despre lucruri triste. Exist din salariul de muzeograf, rareori fac mici traduceri din rusă, dar sunt oameni care o duc şi mai greu. Mi-e un pic frică de susţinerile scriitorilor în RM. A fi bine să câştig vreo rezidenţă, am aplicat de câteva ori, dar până una, alta, n-am reuşit.

Ieri, romanul a fost lansat la Librăria din Centru. Vor fi și lansări în România? Ce mesaj ai pentru cititorii de limbă română de pe planetă?

Probabil că da. Oriunde s-ar afla, să găsească timp şi să citească, inclusiv în limba română, cărţi bune.

– Mulțumesc și mult succes!

Interviu de Irina Nechit

 

The following two tabs change content below.