Scrisorile, ca nişte păsări din cer

New ImageÎndrăgostita se topea în uitare, strângea scrisoarea la piept şi plutea cu gândurile până la Craiova

De la întorsătura străzii Ştefan cel Mare din oraşul Soroca, colţ cu clădirea Primăriei, urcă o străduţă îmbrăcată în verdeaţă care duce până la poarta unei case modeste cu nr.14. Mulţi soroceni, chiar şi vecinii de pe stradela paralelă, nu ştiu că aici locuieşte o personalitate, o profesoară de excepţie, care a împlinit zilele trecute onorabila vârstă de 89 de ani. Pentru merite deosebite în domeniul învăţământului, s-a învrednicit pe parcursul anilor de numeroase distincţii şi medalii valoaroase: Eminent al Învăţământului Public, Învăţător Emerit al URSS, „Meritul civic” ş.a.

Este vorba de Agnesa Joian, fiică de deţinut politic, soţia regretatului intelectual Vladimir Joian, cu care a convieţuit 60 de ani într-o armonie de invidiat. De nouă ani, distinsa doamnă e văduvă. Este un om cuminte, un om blând, care, prin tot ce a făcut, prin felul cum îşi poartă bătrâneţile, ne-a oferit şi ne oferă o lecţie de demnitate. S-a născut la Soroca pe 23 septembrie 1925, se trage dintr-o învăţătoare la clasele primare şi un profesor de vioară. Adolescenţa şi tinereţea a trecut sub semnul războiului. Şi frumoasa poveste de dragoste dintre Agnesa, 18 ani, şi Vladimir, 20 de ani, tot în anii războiului s-a închegat.

„El a fost totul pentru mine…”

Zilele trecute, i-am păşit pragul şi am întrebat-o cum trec anii fără scumpul ei soţ. Printre lacrimi, mi-a răspuns: „Greu. Foarte greu. Nu pot să vă redau prin cuvinte. El a fost totul pentru mine. A fost singurul om care m-a înţeles întotdeauna fără să-i dau prea multe explicaţii”. După o pauză, încercând să-şi înghită lacrimile, a spus, luminându-se la faţă: „Stiţi cum ne-am cunoscut?”. Şi firul poveştii a prins a se depăna din amintiri. Ascultând-o şi citind împreună scrisorile de pe front, îngălbenite de vreme, înţelegi că amintirea hrăneşte iubirea până la adânci bătrâneţi… Anul 1943, ajunul Anului Nou. Ostaşul Vladimir Joian, care îşi făcea datoria la Craiova, orfan de ambii părinţi, a venit într-un scurt concediu acasă, la Soroca, să vadă ce mai face dragul lui profesor de vioară. Nu ştia că fusese arestat împreună cu alţi intelectuali şi dus tocmai la Dnepropetrovsk, Ucraina, unde a murit din cauza torturilor. Venise să-şi viziteze profesorul, dar mai tare voia să o vadă pe Agnesa, fiica lui, de care se îndrăgostise în anii de liceu. Fata habar nu avea de sentimentele tânărului ostaş. Dar s-a bucurat văzându-l şi, cu acordul mamei, a acceptat să petreacă noaptea dintre ani la nişte prieteni comuni.

Când răsuna celebrul vals „Valurile Dunării”, Vladimir a invitat-o la dans. De la acest vals a început povestea. Plini de fiori, s-au văzut şi a doua zi, tot atunci s-au despărţit. Ostaşul a plecat pe front, iar fata a rămas să-i ducă dorul. Peste o săptămână, Agnesa a primit o carte poştală, apoi încă una, a urmat o scrisoare care începea astfel: „Dorul meu drag, oare sentimentul pe care îl încerc poate fi descris? Mă rog zi şi noapte Domnului să ne păzească de glontele duşmanului, pe tine, acasă, pe mine, aici…” Îndrăgostita se topea în uitare, strângea scrisoarea la piept şi plutea cu gândurile până la Craiova. Seara, când se culca, vorbele din răvaş îi răsunau în suflet ca cel mai frumos cântec. Gânduri fericite, gânduri de pace, de viitor…

N-a îmbrăcat rochie de mireasă

În 1944, ostaşul a fost demobilizat din Armata română şi înrolat în cea sovietică. Şi din nou, ca nişte păsări din cer, soseau scrisorile de pe front, scrisori ce revărsau peste sufletul înamoratei un farmec cald plin de speranţă. Fata le citea, închidea ochii şi vedea aproape sfârşitul războiului şi pe iubitul ei lângă ea. Tocmai atunci, în acele clipe grele de aşteptare pentru îndrăgostiţi, din invidie sau vrând să glumească, fratele mai mic i-a scris o scrisoare fratelui mai mare, în care îl informa că iubita lui se mărită. Ce-i de făcut?

Cu inima pusă pe jar, a mers ostaşul nostru la mai marii lui şi le-a spus necazul. Superiorii săi s-au dovedit a fi înţelegători şi i-au oferit un concediu de câteva zile. Şi iată, într-o zi de duminică, Vladimir a bătut la uşa singurei camere din casa părinţilor Agnesei, rămasă întreagă după bombardament. Fata i-a deschis. „Eşti singură?” „Dar cu cine să fiu? Mama e la o vecină.” „Păi… cu… mirele…”. În scurt timp, lucrurile s-au limpezit şi tremurul din inimă a început să-i bată a bucurie. Iubita lui nici gând nu avea să dezlege jurământul. Fericit, flăcăul a invitat-o la o plimbare. În timp ce domnişoara se îmbrăca, el a luat buletinul ei, care stătea lângă oglindă, şi l-a pus în buzunar. S-au plimbat cât s-au plimbat, apoi s-au oprit în faţa Biroului de stare civilă. „Dar de ce ne-am oprit? Ce este aici?”, a întrebat ea.

Vladimir i-a zis: „Hai să intrăm, să vedem: „Şi au intrat şi şi-au înregistrat căsătoria fără martori şi consimţământul mamei, fără bomboane şi şampanie. Era război. Despre rochie de mireasă sau nuntă, nici nu putea fi vorba. S-au întors acasă, i-au comunicat mamei noutatea şi au marcat evenimentul în jurul unei farfurii de cartofi înăbuşiţi. Mirele a făcut cale întoarsă pe front.

Peste un an, a revenit acasă. Şi pentru că, după război, era mare nevoie de cadre didactice, iar el absolvise cu foarte bine liceul, a fost trimis să predea limba română la Vasilcău, iar Agnesa s-a înscris la studii la Institutul Învăţătoresc din Soroca, după care şi-a urmat soţul în satul de pe malul Nistrului. Au muncit, au adunat bani şi, în 1961, s-au întors la Soroca. Pe locul casei distruse de război, şi-au ridicat o căsuţă modestă în care s-au străduit să înmulţească bucuriile şi fapta bună timp de 60 de ani.
Copii nu le-a dat Dumnezeu.

Să-mi fie puse scrisorile în sicriu

De nouă ani, de când a rămas văduvă, doamna Agnesa îşi împarte timpul între cimitir, căţelul Micu, grijile casei şi cititul scrisorilor îngălbenite de vreme pe care le păstrează ca o pe o relicvă scumpă. A lăsat cuvânt rudelor să i le pună în sicriu.
Cu fiece an, puterile îi slăbesc. Dar nu se dă bătută. Găseşte forţe ca să le facă singură pe toate: curăţenie, de mâncare, spălatul rufelor, mersul la magazin. Nu se plânge că pensia de-abia îi ajunge de la lună până la lună, că se alimentează foarte modest. Cu gândul la Dumnezeu, trece dintr-o zi în alta. Până nu demult, mergea duminică de duminică la biserică. Acum nu mai poate. Toate ca toate, dar cea mai grea problemă pentru ea este singurătatea. Se bucură nespus când îi deschide uşa asistentul social sau cineva din puţinele rude care i-au mai rămas. Dar e tristă că foştii elevi şi colegi au uitat-o cu desăvârşire.

The following two tabs change content below.