Scrisori expediate din gulag, prezentate într-o expoziţie impresionantă, la Moscova

scrisori-din-gulag

Scrisori expediate din gulag de numeroase persoane, care dezvăluie o parte din istoria terorii impuse de regimul sovietic, sunt prezentate într-o expoziţie impresionantă, organizată la Moscova. “Dragă mamă şi tată, nu ştiu unde mă vor duce. Mironeţ m-a denunţat. Am fost condamnat la zece ani de lagăr. Vă scriu din vagonul de tren şi voi arunca această scrisoare pe şine”, scria pe o bucată de hârtie poetul Vasili Malagucia, în 1938, în drum spre lagărul de la Kolîma, aflat în Extremul Orient rusesc, unul dintre cele mai dure din întregul gulag sovietic, scrie mediafax.ro.

“Mironeţ m-a denunţat către poliţia secretă, spunând că el m-a înrolat într-o organizaţie naţionalistă”, dezvăluia poetul într-una dintre cele 15 “scrisori” pe care le-a aruncat din vagonul de tren şi care au fost – toate – adunate de diverse persoane care lucrau sau locuiau de-a lungul liniei ferate şi expediate apoi familiei sale.
“Le-am spus că nu era adevărat, dar ei nu mă cred deocamdată. Am fost condamnat la zece ani de lagăr”, îi anunţa Vasili Malagucia pe rudele sale.

Aceste “scrisori”, de fapt bucăţi de hârtie, ţesături sau chiar fragmente de scoarţă de copac, expuse de un ONG rusesc care luptă pentru drepturile omului, Memorial, ilustrează istoria lagărelor de exterminare din Uniunea Sovietică, de la debuturile lor şi până în anii 1980. Cele mai multe datează din 1937 şi 1938, apogeul terorii staliniste, când 700.000 de “inamici ai poporului” au fost executaţi în mai puţin de 16 luni, explică Irina Ostrovskaia, organizatoarea acestei expoziţii impresionante, intitulate “Dreptul la corespondenţă”.

Adeseori, familiile celor deportaţi aflau abia după câţiva ani că formula oficială – “condamnat 10 ani de lagăr fără drept la corespondenţă” – ascundea de fapt pedeapsa cu moartea. Iar, pentru orice deţinut, “zek” în limba rusă, transmiterea unor informaţii către familia şi apropiaţii lui devenea foarte repede un fel de idee fixă.
“Nu sunt un inamic”, spunea Anatoli Kozlovski în cele câteva rânduri pe care le-a brodat pe un fragment de cârpă de şters pe jos, cu un fir de aţă deşirat dintr-una dintre şosete şi cu un cârlig de pescuit folosit pe post de ac de cusut. “Nu am plecat la Taşkent, am fost arestat şi aruncat în închisoare”, îl anunţa pe fiul său Vasili Laitcev, într-un text fără punctuaţie, brodat cu fire de aţă roşie pe o batistă. “Rămâi cu mama ta, continuă-ţi studiile şi gândiţi-vă la mine”, continua acelaşi inginer rus, condamnat la zece ani de lagăr pentru faptul că a zâmbit atunci când a auzit un banc antisovietic.

Scrisorile erau adeseori pliate în forma unor avioane din hârtie pentru ca mesajele deţinuţilor să poată să treacă pe deasupra gardurilor din sârmă ghimpată. Trecătorii le luau şi le expediau la adresa indicată, cu riscul de a-şi pierde ei înşişi libertatea. Oficial, deţinuţii aveau dreptul la o scrisoare pe lună, o dată la şase luni sau o dată pe an, în funcţie de pedeapsă, dar acea corespondenţă era minuţios cenzurată. Unii dintre deţinuţi foloseau atunci un limbaj codat în scrisorile pe care reuşeau să le expedieze. Aşa procedau omul de ştiinţă Lev Mişcenko, încarcerat în Siberia, şi prietena sa, Svetlana Ivanova, care spuneau “părinţi” şi “unchi” când vorbeau despre poliţia secretă, “cameră” pentru “celulă” şi “vitamina A” pentru “bani”.

“Am fost foarte dezamăgit aflând că apropiaţii unchiului au făcut cunoştinţă cu tine. Nu sunt deloc nişte oameni simpatici”, scria Lev, după ce a aflat că Svetlana a fost interogată după întâlnirea lor. Ascunsă sub podeaua barăcii sale, corespondenţa dintre Mişcenko şi Ivanova constă în peste 1.200 de scrisori redactate între 1946 şi 1954. Ea reprezintă în prezent cea mai importantă colecţie privată de scrisori din gulag.

Potrivit preşedintelui ONG-ului Memorial, Arseni Roghinski, “corespondenţa era singurul fir care îi ţinea legaţi de viaţă pe prizonieri”. Potrivit istoricului Anne Applebaum, aproximativ 18 milioane de persoane au fost încarcerate între 1929 şi 1953 într-un lagăr din gulag. Fost disident, prizonier într-un astfel de lagăr timp de patru ani şi eliberat la puţin timp după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, în 1985, Arseni Roghinski spune că “tonul scrisorilor din ultimii ani ai URSS-ului se schimbase”.

“Contrar predecesorilor noştri, care se temeau că fiecare scrisoare putea să fie ultima, noi eram siguri că nu vom fi executaţi”, afirmă el. “Vă doresc să nu aveţi niciodată nevoie să cereţi acest serviciu vreunei persoane”, scria deţinutul Borşevski, pe o foaie de hârtie, pe care a aruncat-o din trenul care îl ducea în lagăr, prin care îi implora pe trecătorii care urmau să găsească hârtia să o expedieze familiei sale.

Ascunse şi păstrate cu mare atenţie de familii, aceste mărturii – care l-au ajutat pe scriitorul şi disidentul Aleksandr Soljeniţîn să scrie “Arhipelagul Gulag”, un volum impresionant, publicat în 1973 la Paris – au fost dezvăluite de sovietici abia la sfârşitul anilor 1980, cu doar câţiva ani înainte de dezmembrarea URSS.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău