Scrisori din casa de nebuni: De ce a lipsit Frăsânencu?

Ieri a fost ziua de naştere rotundă a scriitorului Clausae Frăsânencu, keruakul local în viaţă, argintul viu al literaturii basarabene concomitente, antumo-postume.

De dimineaţă ningea consistent, dar cu indiferenţă, inestetic, urât, estompând orizontul binelui şi răului originar, primordial. Era ca şi cum o brigadă de constructori moldoveni descărca la polul nord nişte vagoane cu ciment lafarj. Şi tot de dimineaţă se zvonise că primarul interimar vine personal să-l decoreze pe sărbătorit cu ordinul suprem binemeritat la odihnă.

Ordin natural, fireşte, ecologic pur, nemodificat genetic, producţie autohtonă, artizanală sută la sută. A fost adunat colectivul de nebuni, a venit obştimea progresistă, presa liberă de partid, oratorii şi grafomanii evazivi, băutorii de ocazie, linguşitorii şi pupincuriştii flexibili, radicaliştii şi extremişti maleabili, realiştii mistici, dar ineficienţi, privitorii transparenţi, exhibiţioniştii modeşti şi, în sfârşit, după lungi ore de aşteptare, apăru sania primarului Michel Schinu, urmată la o distanţă respectuoasă de sania directorului departamentului sănătate mintală şi de săniile consilierilor săi de vază. Dr P. Stuh făcu un semn neobservat şi corul începu să intoneze celebrul Imn al Ospiciului:

Pe meleagul nostru scump între coline
E-aşezat pitoresc printre pomi frumoşi
Spitalul Mare al înţelepciunii
Ce ne vrea poporul pe toţi mai sănătoşi
E unicul în codrul mare,
În Moldova noi trăim
E spitalul cel cu care
Medicina ne-o slăvim.

(Textul integral îl vezi pe www-ul ospiciului)

Apoi luă cuvântul dl Dr P. Stuh. Stimaţi colegi, scumpi invitaţi, ofer cuvântul excelenţei sale rarisime, dl Nichel Schinu, important om politic şi de stat în picioare, eminent ilegalist în drept şi neobosit luptător pentru fericirea de apoi a poporului sarmatic.

Stimaţi colegi, spuse dl Schinu pe loc, mă bucur să mă aflu cu voi, fiindcă eu am provenit din popor şi am luptat din fragedă copilărie pentru literatura artistică endsoon. Fanfaragiii bolfoşi scoaseră dopurile şi suflară energic în instrumentele lor, o dată, apoi încă o dată, apoi încă o dată şi tot aşa de mai multe ori, dar Frăsânencu nu se făcea văzut în nici un fel. Trecu un minut, trecură două, trecură patruzeci şi două – fanfara cântă „Proşcianie slaveanki”, „Fa Marie cu bariz”, apoi „Dragostea din tei”, „Eu beu” şi apoi „Eu rovision” şi, fireşte, „Ghiţă”, la desert, apoi totul de la început de mai multe ori, dar Frăsânencu nici gând să apară. Unii spuneau că l-o fi atacat nemţii, alţii că s-o fi îmbătat de fericire, iar alţii replicau că aceasta este practic imposibil cu universităţile vieţii sale. ”Dacă nu a venit până acum, înseamnă că nu ne stimează”, spuse molcomul, rezonabilul, împovăratul de lecturi, academicianul Maicl Buciumul sună cu jale. ”Asta-i boicot comunist! Dar eu am un as în mânecă!” – declară Schinu şi, cât ai zice peşte, îşi anină medalia la gâtul său ros de cravată roşie, şi se răsturnă bine dispus în sanie. Fanfara îşi repetă repertoriul, iar mulţimea se rostogoli încet spre mesele doldora de hamburgheri şi kebaburi comandate la kebăbăria din colţ, uitând pe loc de Frăsânencu şi de biografia sa literară. Ca să nu mai vorbim despre fanatica mătuşă Irina cu sacul ei peticit, despre mătuşa Ruţa cu nostalgia ei bolnavă după tizic, şi despre romantica bătrână Izerghil din stepa natală care cerşea estetic la colţul străzii.

Acuma stau şi mă gândesc la destinul literaturii artistice sovietice moldoveneşti din manualele de istorie integrată. Cine mai are nevoie de ea, dacă viaţa bate filmul documentar pe loc.

Al vostru bobfrend şi globfrend, greipfructifer, Ion Buraga

The following two tabs change content below.
Ion Buraga

Ion Buraga