Scrisoare unui tânăr scriitor // RUPEREA RÂNDURILOR

La întrebarea unei tinere poete care ar fi sfatul meu (al groaznicului critic) pentru tinerii scriitori, am rămas descumpănit. Una e că şi eu sunt (încă) tânăr şi (tare) nepriceput. Alta e că povestea cu groaznicul critic e falsă. Eu nu fac decât să-mi expun nişte opinii foarte particulare, niciodată absolute. Poate că şochează sincerităţile mele (acolo unde alţii, mai deştepţi, preferă să tacă). Dar, întrebarea odată pusă, trebuie să ieşi la tablă.

Artistul arhaic îşi susţinea, prin artă, nişte stări emoţionale. Cânta pentru sine. Desena femeile care-i plăceau, ca să se delecteze cu aceste frumuseţi şi după plecarea lor. Apoi arta i s-a împărţit în „sacră” şi „profană”. Venerele (frumuseţea trupului) îi rămâneau pentru delectare intimă, iar madonele (frumuseţea pentru suflet) erau solicitate în templuri, ca divinităţi-model.

Astfel, opera i-o alimentau, deopotrivă, îngerii şi demonii. Pentru unele opere artistul semnează pactul faustic, iar pentru a-şi echilibra stările sufleteşti, plăteşte tribut divinităţii pozitive, pictând icoane şi fresce. Aşa sau altfel, pe toate artistul absolut le face pentru că-i place. Indiferent de ce îi vor spune cei din jur. Sfatul meu – dacă ar fi să-l enunţ, totuşi – s-ar referi mai curând la ce să faci cu opera odată creată. Trebuie sau nu s-o arăţi altuia?

Scrisul, fiind o boală asumată, de el nu scapă nimeni, indiferent de sfaturile oricui. Omul scrie pentru sine, exact aşa cum ţăranul arhaic cânta pentru a-şi susţine o stare, nu pentru a şi-o exprima. Dar se întâmplă ca cineva să-l audă şi să-l roage să mai cânte o dată, pentru că tare frumoasă e tânguirea asta a lui. Şi atunci artistul ajunge să cânte – contra plată! – pentru lume, pentru ascultătorul meloman. Aşa apare arta solicitată de public.

Tot ce scrie omul e avutul său. E micul său univers particular. Gospodăria lui. Dar, în gospodărie, sunt garduri şi porţi, pereţi şi geamuri pe care micul demiurg ar vrea să le vadă toată lumea, dar sunt şi acareturi şi fel de fel de lucruri inutile în debara, care aparţin lui, dar pe care nu e obligat să le arate altora. Artistul însuşi e singurul care decide: ce ascunde în tindă şi ce scoate la iveală fie pentru a împodobi grădina, fie pentru vânzare, dacă marfa e solicitată.

Or, se poate întâmpla să fi făcut nişte oale şi urcioare pentru uz casnic, dar cineva să-ţi dea mii de lei pentru aşa lucru. Poezia pe care ai scris-o pentru tine, cineva ţi-o solicită ca să facă un cântec, s-o asculte toată lumea. Asta e calea normală a difuzării operei de artă. Nu băgarea cu băţul pe gât a genialelor tale idei tuturor cititorilor-spectatorilor (şi cerşirea de premii, apoi).

Modestia ar fi o primă garanţie că eşti pe calea cea bună. Altă calitate ar fi gustul şi capacitatea de a-ţi evalua, calm şi detaşat, lucrul făcut. În fine, mai ai ocazia s-o arăţi unui critic de meserie şi să asculţi de sugestiile lui. Nu de aplauzele iresponsabile ale unor farisei sau ale unor prieteni excesiv de blânzi care te pot deruta şi te pot încuraja din complezenţă.

Dacă vei ajunge să afli prea târziu că toată viaţa ai construit o gospodărie de râsul lumii, o grădină-kitsch, îţi va fi ruşine. Şi dacă, de ruşine, va trebui să-ţi demolezi construcţia, vei avea deziluzia unei vieţi trăite zadarnic. Asta ţi-ai dorit?

 Mircea V. CIOBANU