Scriitori şi securişti

Bielarus, anii 60, lângă o geană de pădure. „Bătrânico, sunt nemţi în sat?” „Ce-i cu tine, fiule, războiul s-a încheiat de 20 de ani!” „Şi atunci ale cui sunt garniturile de tren pe care le arunc eu în aer?”

O temă anacronică: „scriitori” şi „securişti”. Nu ştiu ce preţ puneau organele pe angajamentele scrise ale „colaboratorilor de taină” (poate ca ulterior instrument de şantaj), eu însă îmi amintesc de suficienţi pârâtori care îşi denunţau colegii fără niciun fel de angajamente. În context, cea mai veche inscripţie în limba dacilor, „torna fratre”, nu se mai „traducea” în limbajul studenţesc cu: „toarnă, frate!”, ci: „toarnă-l pe fratele tău!…” Ne aminteam că şi Scrisoarea lui Neacşu, primul nostru text scris în română (ca să glumesc: scris, codificat, să nu priceapă nimeni!) era un denunţ, o „avertizare” a unui „agent secret”. Încă un motiv de tristeţe!

În anii independenţei noastre, când mi se părea (naiv!) că nimeni nu are nevoie de KGB şi nici kaghebiştii nu mai au nevoie de nimeni, stăteam, uneori, la sfârşit de săptămână, la terasa Uniunii Scriitorilor. La umbra viţei-de-vie, şi viaţa scriitoricească se făcea nu ştiu cum… mai vie. Iertaţi-mi calamburul.

Intermitent, cineva ne făcea prudenţi: tipii de la masa de vizavi se arată prea interesaţi de discuţiile noastre. Vorbă să fie! Ascultă şi ei un scriitor viu, când o să-l mai vadă pe Esinencu sau Cioclea? Dar îi cunosc, sunt securişti. Na-ţi-o bună! Statul ’geaba cheltuieşte bani pe ei! La ce le-am trebui noi? Ceea ce spun eu acum, la masă, mâne am să le-o declar tot atât de tranşant studenţilor, iar poimâine am să public textul în ziar. Ce rost are să ni se intercepteze discuţia? Risipă de bani publici! Va trebui să scriu despre asta….

N-am mai scris, uitasem. Dar situaţia mi se părea absurdă. Cu timpul, prietenii mi i-au arătat pe cei care veneau la bar pentru a trage cu urechea. M-am indispus că stătusem la vreo bere cu nişte turnători, dar fiindcă totul mi se părea ridicol, am început să iau situaţia în glumă.

…La o oră târzie, discutând aprins cu un oponent, ni se alătură un tip dubios. Îi spun să-şi caute de treabă, dar colegul-oponent îmi zice să nu fiu rău pentru că… înţelegi şi tu, are omul o misiune. Asta mă enervează şi mai tare, mă uit la individul care se clatină rău de tot, încercând să „ne facă companie” şi-i zic: „Ţie statul îţi plăteşte ca să asculţi ce vorbesc, să înregistrezi! Ce vei raporta mâine, când tu (!) te-ai îmbătat ca un porc?”. Colegul de alături se prăpădeşte de râs.

Altă dată, testam involuntar situaţia (nu credeam nici în ruptul capului în mitul cu stafii de securişti!): trecusem pe la terasă la o oră moartă. La masă, stau – ca la apel! – toţi cei despre care auzisemar fi angajaţi ai securităţii… Cel pe care îl bănuiam de şef le explica ceva. Tot nu îmi vine a crede. Îmi telefonez prietenul şi vorbesc tare, aşa ca să se audă şi la masa lor: „Vino, Ioane, să vorbim ceva subversiv că lumea s-a prezentat la serviciu şi n-are de lucru!”. Tipii se uită la mine miraţi şi nu ştiu cum, jenaţi, fără însă să se simtă vreo ameninţare din partea lor. Poate, într-adevăr …

Un timp după aceea (ubi sunt… muşteriii de altădată?) îmi dau seama cum au fost raţionalizate „înregistrările” de atunci. Citind textele despre scriitori publicate de seksot-ul Conţiu (pe timpuri, un client cu abonament la terasă) în Moldova Suverană, am înţeles ce gen de „informaţii” colecta acest dublu rătăcit: el colecţiona bârfe! Poveşti din viaţa scriitorilor, legende şi mituri, scorniri, înflorituri pe marginile biografiilor (romanţate), ceea ce în lumea bună constituie subiecte de memorii semificţionale, deveneau kompromat (armă de şantaj) în gura lui scârnavă (dar şi în unele ziare care de care mai „patriotice”).

Dacă există o logică aici, atunci e următoarea: după cum militarii pensionaţi devin bodyguarzi şi killeri (îngeri păzitori sau demoni, cum ar veni), tot aşa cei învăţaţi să privească în gaura cheii sunt solicitaţi de nevoile actuale ale unor partide şi comandouri dubioase. Pe timpul guvernării comuniste, puteai să presupui că alde conţiu sunt angajaţi (prin ameninţare, şantaj sau bani… fără a cunoaşte motivele, e uşor să insinuezi) ai urmaşilor lui Dzerjinski. Nu cred însă că cei de la Securitate sunt nişte idioţi care să continue să plătească şi azi pe nişte bezdelnici.

Şi atunci, cui poate sluji, astăzi, un explorator de rufe murdare străine, decât unor partizani care continuă să arunce în aer eşaloane şi după încheierea războiului?

Mircea V. Ciobanu