Scriitori şi editori // RUPEREA RÂNDURILOR

Tema de azi o credeam inactuală, dar m-am convins, în discuţiile cu colegii scriitori, că lumea încă mai trăieşte cu visurile trecutului socialist. Prima prejudecată e una generală. Cineva mai crede că azi poţi trăi din scris. Din beletristică. Un coleg de facultate şi prieten vechi, deşi umblat prin lume (documentat, cum ar veni), îmi vorbea de intenţia de a edita o carte de poezii. Tatona terenul. La ce ţi-ar trebui, îl întreb (omul e trecut de vârsta viselor romantice), nu vezi că nimeni nu citeşte poezie? Răspunsul (genial!): poeziile voastre (proaste, bineînţeles) nu le citeşte nimeni, pe ale mele le vor citi.

Răspunsul este şi emblematic. Fiecare crede că nu se vând alte cărţi, pe când ale mele!.. vor fi o revelaţie şi vor da lovitura. Altfel de unde dorinţa de a-şi vedea opera tipărită? Nu întreb pe nimeni de ce scrie, asta e o boală, de asta nu scapi. Dar când ajungi să-ţi tipăreşti cartea, iar editorul şi difuzorul îţi spun că nu se cumpără (deductiv, nici onorariu nu au cum să-ţi plătească), vezi în toate o conspiraţie împotriva cărţii tale şi împotriva ta. Un banc pe această temă: Impresarul unei cântăreţe ruse telefonează la Tallinn: Cum se vând biletele pentru concert? Răspuns: se vând foarte bine. Dar nu se cumpără!

Şi cărţile se vând bine, dar nu se cumpără. Cu câteva excepţii (de regulă, e vorba de aceiaşi editori şi scriitori). Şi nu există aici o conspiraţie a librarilor şi a editorilor. Librarii noştri în acest sens sunt încă toleranţi. În alte ţări, cartea care nu are vânzări este scoasă din librării (obiect estetic, simbol al cunoştinţelor, în librării, cartea e marfă). Mai mult (aici intuiesc valul de huiduieli): ea se dă la topit. Noi o mai păstrăm. Sperăm că cititorul se va năpusti odată să o cumpere. Păstrăm cărţile, chiar dacă ele ocupă (foarte mult) loc. Iar librarii stau zgribuliţi şi trişti în aşteptarea cititorilor. De unde? La noi toată lumea scrie!

În ceea ce ţine de editori, chiar îmi pare rău de opinia preconcepută că ar fi nişte căpcăuni care se ghiftuiesc din truda scriitorilor. Editarea de carte este o afacere, bineînţeles, şi, în câteva – rare! – cazuri, este chiar un business prosper. De cele mai dese ori însă e o afacere absolut nesigură, chiar falimentară, în condiţiile în care nu există solicitanţi. Dar chiar şi acolo unde lucrurile, de bine-de rău, merg, astea nu se datorează scriitorilor. Nu există editor care şi-a făcut avere din tipărirea scriitorilor autohtoni contemporani. Cine dintre editori ar renunţa să tipărească o carte dacă aceasta i-ar aduce beneficii?

Dimpotrivă, fiecare editor (dacă volumul nu este subvenţionat în vreun proiect, de vreun sponsor sau chiar de autor) face un gest caritabil editând cărţile scriitorilor contemporani. O investiţie în cultură, aş spune, dar forţez nota: o investiţie trebuie să-ţi aducă dividende. Pe când aici te alegi doar cu stima. Am scris şi mi-am amintit cum îi „iubesc” oamenii de cultură pe aceşti „rechini”. Îmi retrag fraza. Nu te alegi decât cu cucuie şi poate cu un soi de satisfacţie interioară pe care nu ţi-o poate lua nimeni.

Şi asta după ce ai investit bani, după ce ai cheltuit timpul tău şi al colegilor, munca (ta şi a angajaţilor), după ce ai plătit hârtia şi tiparul, după ce ai rugat difuzorul de carte să ia exemplare, să le expună, ştiind foarte bine că nu se vor vinde… Toate acestea fiind limpezi, de unde prejudecata genialităţii cărţilor şi a conspiraţiei obscure împotriva scriitorilor?

Poate, în semn de protest, să ne lăsăm de scris? Variantă alternativă: să deschidem propria editură, ca să profităm şi să prosperăm. Nimic mai  simplu!

Mircea V. CIOBANU  

The following two tabs change content below.