Şcolile auxiliare pe cale de dispariţie. Ce facem cu elevii?

 

Şcoala auxiliară din Nisporeni. A sunat la lecţie. Profesorul şi elevii merg îmbrăţişaţi spre sala de clasă

Şcolile obişnuite la care urmează să meargă copiii cu dezabilităţi mintale încă nu sunt pregătite

Al treilea an consecutiv, în Şcoala auxiliară pentru copii cu dezabilităţi mintale din Nisporeni nu se mai fac înscrieri în clasa întâi. Nu este vorba de faptul că în raion nu mai sunt copii care fac parte din această categorie, dar se încearcă cu tot dinadinsul să pună în aplicare programul de incluziune educaţională.

Astfel, aceşti copii ajung în şcolile obişnuite. Însă ce soartă îi aşteaptă şi cum sunt priviţi de semenii lor? „Societatea încă nu este pregătită pentru această schimbare”, a menţionat directoarea Şcolii auxiliare, Lidia Cheibaş, unde în prezent îşi fac studiile 55 de copii.

Directoarea Şcolii auxiliare din Nisporeni, Lidia Cheibaş, cuprinsă de o elevă

E dimineaţă. Copiii de la şcoala auxiliară îşi aşteaptă cu sufletul la gură profesorii. „Stau la poartă şi ne salută zâmbind”, ne spune educatoarea Larisa Nistreanu. Pentru aceşti micuţi, profesorii sunt mai mult decât persoanele care îi ghidează în lumea cunoştinţelor. „Majoritatea copiilor sunt din familii dezavantajate. Când vin la noi, îi îmbrăcăm, îi spălăm, le oferim dragostea care le lipseşte din partea celor de acasă. Le trezim respectul faţă de sine”, a menţionat directoarea şcolii auxiliare Lidia Cheibaş.

Este la cârma acestei instituţii de mai bine de nouă ani, ultimii trei ani însă numărul copiilor rămâne acelaşi – 55 de elevi, din clasa III până în clasa VIII. Directoarea este sceptică în privinţa implementării programului de educaţie incluzivă, care, pe an ce trece, reduce şansa de existenţă a şcolilor auxiliare. „Ştiu că este bine ca un copil să crească în familie şi să studieze împreună cu ceilalţi, însă ce se propune de fapt? Copiii vor reveni în familiile care nu le pot oferi nimic şi vor învăţa în şcoli în care semenii lor nu sunt încântaţi că o să fie ‘astfel’ de copii printre ei”, constată Cheibaş.

Indiferent de faptul cum îi vom numi, „copii cu nevoi speciale”, „copii deosebiţi”, „speciali”… etc., cert este că micuţii diagnosticaţi cu diferite forme de retard mintal vor trebui să se adapteze în rândurile copiilor „normali” din şcolile obişnuite. „Asta se doreşte, incluziune educaţională. Cea mai mare problemă este că nici şcolile nu sunt pregătite să primească aceşti copii”, regretă Lidia Cheibaş.

Unde e mai bine?

Tudor, ascunde în buzunar mâinile arse de la curăţitul nucilor. Spune că la şcoală e mai bine decât acasă. Aici nimeni nu-l bate, îl hrănesc, îl îmbarcă şi îl învaţă multe lucruri interesante.

Potrivit şefei Direcţiei Învăţământ din cadrul Consiliului raional Nisporeni, Nina Sterpu, în Nisporeni există 268 de copii cu cerinţe educaţionale speciale, dintre care 105 cu dezabilităţi mintale severe şi mai puţin severe. Pentru a facilita adaptarea acestor copii în şcolile obişnuite, în nouă şcoli din raionul Nisporeni au fost deschise centre de resurse pentru educaţie incluzivă. Fiecare centru are câte un profesor asistent. „Cadrul didactic asistent îl însoţeşte pe copil la ore, îl ajută, dacă nu înţelege ceva, îi explică. Fiecare profesor de sprijin are câte cel mult 15 copii”, ne-a explicat Sterpu misiunea profesorului care trebuie să-l ajute pe copilul cu dizabilităţi să facă faţă programului şcolar, chiar dacă pentru aceşti elevi se elaborează unul simplificat.

Pe de altă parte, directoarea şcolii auxiliare din Nisporeni pune la îndoială faptul că un profesor de sprijin va putea înlocui o echipă de pedagogi care se ocupă zilnic de un copil cu retard mintal şi se bucură împreună cu acesta pentru orice succes, cât de mic ar fi acesta.

Mai mult, elevilor „speciali” le este sortit să fie marginalizaţi. „Ştiu care este soarta acestor copii în şcolile obişnuite. Stau în ultima bancă. Şi cât vor sta ei aşa? Maximum până în clasa a treia şi, cu siguranţă, nu vor mai merge la şcoală. Sperăm din toată inima ca şcolile incluzive să le poată oferi servicii de calitate, până acum eu nu le văd”, ne-a comunicat Cheibaş.

În plus, situaţia financiară a familiilor de unde provin copiii ar putea să-i dezavantajeze atunci când vor deveni elevi în şcolile obişnuite unde riscă să fie discriminaţi şi pentru felul cum sunt îmbrăcaţi.

Mentalitate bolnavă

„Mi-ar plăcea să spun că dna Cheibaş nu are dreptate. Prin seminarele pe care le-am organizat, nu am schimbat mentalitatea fiecărui cadru didactic, fiecărui părinte, fiecărui om”, a recunoscut Sterpu. Şefa Direcţiei Învăţământ Nisporeni are doar cuvinte de laudă la adresa şcolii auxiliare, menţionând că instituţia nu va fi închisă până când ultimul copil care acum este în clasa a treia îşi va încheia studiile.

Potrivit lui Sterpu, conform programului de educaţie incluzivă, până şi copilul cu retard mintal avansat trebuie să meargă la şcoala obişnuită, cot la cot cu alţi elevi. „Nu rămân toată viaţa pe o insulă unde sunt doar alde ei, dar vin în lumea în care ei trebuie să se adapteze. Şi noi trebuie să ne obişnuim că alături este altul, diferit de noi”, ne-a comunicat Sterpu.

Unul dintre avantajele incluziunii enumerate de şefa Direcţiei învăţământ este că, spre deosebire de şcoala auxiliară, de unde copiii se aleg cu un certificat de studii, la absolvirea şcolilor obişnuite aceştia vor primi o diplomă în care va fi specificat că elevul a învăţat după un program special. „Este mai mult decât ceea ce le dă o şcoală auxiliară”. Cheibaş însă spune că scopul şcolii auxiliare este să-i reabiliteze pe copii şi să-i încadreze în şcolile profesionale unde ar putea să dobândească o meserie.

„Copiii vor avea de suferit”

Al treilea an consecutiv, la şcoală nu se mai fac înscrieri în clasa I. Instituţia urmează să fie închisă peste cel mult cinci ani.

Psihologii sunt rezervaţi în ceea ce priveşte incluziunea copiilor cu retard mintal. „Dacă se face mai mult decât un experiment sau pentru că este o obligaţie pe care şi-au asumat-o şcolile, sunt sigură că starea psihică a acestor copii ar putea să se agraveze. Şcolile trebuie să fie pregătite, nu este uşor să lucrezi cu persoane cu retard mintal, mai ales că unele patologii psihice se agravează odată cu înaintarea în vârstă sau dacă mediul în care se pomeneşte copilul îl expune acestui pericol”, a menţionat psihologul Maria Postolachi.

Vasile are 11 ani, însă arată mult mai mic. Băiatul spune că îi place foarte mult la şcoala auxiliară, deoarece în şcoala din sat pe care a frecventat-o doar în clasa I nu a mai reuşit să însuşească ceva. „Acum pot citi, pot scrie şi număra. Nu ştiu, cred că vreau să mă întorc la şcoala din sat. Acolo am mulţi prieteni”, ne spune băiatul zâmbind.

Majoritatea părinţilor copiilor cu retard mintal care învaţă în şcoala auxiliară se împotrivesc reformelor educaţionale. „Eu nu cred că fiica mea va fi primită în şcoala obişnuită. Copiii sunt răi, o să râdă de ea”, a menţionat mama unei eleve.

Aproape toţi copiii care îşi fac studiile în şcoala auxiliară din Nisporeni au trecut prin şcolile obişnuite. „Nu au făcut nimic cu ei. Aici au învăţat să scrie şi să citească. Ce va fi dacă se întoarce în şcolile obişnuite? Copiii vor avea de suferit”, a conchis Cheibaş.

Svetlana Panţa

 

 

 

 

The following two tabs change content below.