Şcoala elitelor

Mircea V. Ciobanu

Pe timp de acalmie, când vânturile-valurile se potolesc şi natura (& societatea) îşi urmează cursul obişnuit, e nevoie de buni meseriaşi, care să execute corect operaţiile. În vremuri de criză, când cursul obişnuit al lucrurilor este bulversat de salturi şi perturbări, e nevoie de abilităţi ieşite din comun. În general, cam pentru asta există elitele (politice, profesionale, intelectuale, culturale, artistice). Simplu spus, democraţia e pentru vremuri limpezi, dar numai o aristocraţie poate să stăpânească nava în vremuri tulburi.

Până la urmă, toate timpurile, odată ce se întâmplă – şi niciodată pentru întâia oară – sunt binecuvântate. Dar e trist să te prindă revoluţiile fără rebeli (ce aiurea: să trăieşti vremuri revoluţionare cu laşii şi cu fanfaronii!), să te prindă bătăliile fără cavaleri, să vină peste tine crizele industriale şi economice fără să ai ingineri şi economişti care judecă neordinar, să treacă pe alături (în lipsa avangardiştilor autohtoni) revoluţiile în artă.

Aş spune că avem nevoie de o şcoală a elitelor, politice (nu partinice!), profesionale (nu administrative!), culturale (nu a cântăreţilor „la unison” şi „în dungă”). Dar mă gândesc la ce le-ar trebui elite mediocrilor cinovnici care dirijează sistemul? Dacă decidenţii consideră că avem „stabilitate”, la ce le-ar trebui factori perturbatori?

O dată în an, mediul şcolar de la noi e în forfotă extra-curriculară, cu emoţii ce nu pot fi temperate şi stări stresante ce nu pot fi evitate: concursurile şcolare la nivel naţional. Olimpiadele. Există – ca la adevăraţi aristocraţi (ai spiritului) – tradiţii, există „dinastii” de discipoli ai anumitor profesori sau instituţii. Dar şi surprize. Chiar dacă – în paralel – procesul de studii continuă în ritm obişnuit, egal pentru toţi, aici ştacheta e ridicată la limita respiraţiei. Privilegiaţii sorţii, cavalerii inteligenţei, se confruntă cu semenii lor din alte oraşe şi sate. Se stabilesc prietenii şi… competiţia continuă, toate rezultând cu triumful unora şi cu lacrimile celorlalţi.

Întrebarea este dacă aceste stresuri sunt justificate. Primul răspuns, pozitiv, ar fi că nevoia de concurenţă e în sângele performerilor. Or, cei care au participat la olimpiadă se despart de prietenii-concurenţi (indiferent de rezultatele proprii) cu promisiunea: ne vedem (şi) la anul! Un alt argument ar fi că performerii fac din asta o pasiune şi devin apoi cei mai buni în domeniu. Olimpicii de la matematică şi informatică se regăsesc în firmele IT; foştii premianţi la română sunt astăzi poeţi sau cercetători; elevii care au câştigat olimpiadele şcolare la biologie, chimie sau fizică sunt astăzi profesori şi savanţi cu renume în instituţiile academice.

În acest fel înţeleasă, olimpiada şcolară este locul unde este stimulată concurenţa şi pasiunea într-un anume domeniu. În ultimă instanţă, e locul unde ne creştem elitele. Se pare însă că în ultimul timp, se produce o uniformizare a performanţelor, asistată de neglijenţă în obţinerea perfecţiunii, care pare a fi inutilă. Se pare că nu mai există prea mulţi doritori de a se detaşa vizibil de restul masei. Nu mai e la modă să fii lider, să fii primul, să ieşi în faţă, să te remarci. Nu ştiu în ce măsură este o consecinţă a sistemului educaţional. Mai curând, e lipsa unei cereri sociale. Lumea nu prea este încântată de cei care se evidenţiază. Masa incoloră incomodează mai puţin.

Evaluatorii olimpicilor îşi pun în fiecare an întrebarea: care este şansa ca olimpicul nostru performant va alege această meserie, într-o universitate autohtonă, iar după absolvirea ei va rămâne să-şi aplice competenţele în ţara sa de origine? Or, cei mai mulţi dintre foştii olimpici se regăsesc azi în companiile şi instituţiile britanice şi americane, canadiene şi româneşti. Nu poţi să nu te bucuri pentru ei, succesele lor sunt cumva şi succesele noastre.

Cum îi putem convinge să se întoarcă şi să se poată afirma aici? Cu ce i-am putea ademeni? Ce le-am putea oferi? Prezentul acesta incert? Mediul corupt şi lipsa investitorilor? Perspectiva unei ne-europene uniuni socialiste a vremurilor apuse?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)