Schimbarea la față a separatismului (2)

Adrian CiubotaruCele două războaie mondiale, cu precădere al doilea, au sleit de puteri marile puteri imperiale, ușurând astfel misiunea oprimaților. Decolonizarea Africii și a Asiei s-au produs relativ liniștit, sub privirile anemice și, uneori, absente ale metropolelor obosite să tot domine lumea. Retragerea în general pașnică a europenilor din colonii a generat, totuși, mai multe probleme decât soluții. Dar popoarele africane și asiatice cel puțin doreau să se autoguverneze sau, în termeni mai potriviți, să scape de „cârmuitorii albi”.

Ceea ce nu putem spune despre republicile din fosta URSS, care au primit, în 1991, darul „neatârnării” chiar din mâna imperiului. Fără să și-l râvnească (ilustra excepție fiind Țările Baltice) și fără să înțeleagă la ce le-ar putea servi. Această indeterminare națională s-a dovedit a fi însă un teren fertil pentru tot soiul de separatisme, care au încolțit imediat. Mișcările secesioniste au arborat steagul autonomiei, evoluând, aparent, după scenariul clasic (de exemplu, Războiul de Independență al Irlandei din 1919-1921).

Și abhazii, și osetinii, și armenii din Karabahul de Munte, și populația din stânga Nistrului, și cea din Donețk și Luhansk au declarat din start că doresc să întemeieze un stat național sau să se reunească/ realipească la statele din care au făcut parte în trecut. Până aici, nimic extraordinar în toată această agitație centrifugă a minorităților și mulți experți (în special, cei care susțin sau se raliază la punctul de vedere rusesc asupra chestiunii) compară fără să ezite separatismele postsovietice cu mișcările separatiste din Țara Bascilor, Irlanda de Nord, Catalonia, Scoția. În realitate, nu există decât foarte puține tangențe între aceste separatisme. Mai exact, e vorba de două separatisme diferite, generate de moduri diferite de a percepe ideea națională și dreptul la autodeterminare.

Separatismul în Vest și în Est

Separatismul catalan, scoțian, nord-irlandez sau basc este reminiscența primului naționalism, romantic. Și dacă vocea primelor două națiuni e visător-populistă, în cazul irlandezilor și bascilor aceasta a fost nuanțată, uneori, și de niște inflexiuni extremiste. Cauza nu trebuie căutată în diferențele de temperament. Teroriștii de la Ulster, nu foarte numeroși, sunt ghidați de o puternică motivație religioasă. Spre deosebire de IRA (Armata Republicană Irlandeză), ETA (Țara Bascilor și Libertate) a fost, la început, o mișcare locală de rezistență la dictatura franchistă, de inspirație stângist-revoluționară, semănând leit cu grupările paramilitare și extremiste marxiste din Europa anilor 1950-1960. Abia mult târziu, Euskadi Ta Askatasuna a înțeles pe deplin beneficiile naționalismului, adoptându-l nu din dragoste de țară bască, ci pentru a justifica perpetuarea organizației după moartea lui Franco. Fermitatea și curajul cu care ETA a combătut franchismul i-a adus simpatizanți nu numai în regiune, ci și în toată Spania, această simpatie a dispărut însă imediat după deriva naționalistă a mișcării.

Bună sau rea, încăpăţânarea naţionalistă a popoarelor mici din Vestul Europei e mai curând reflexul amânat al Epocii Națiunilor, dorința întârziată de autodeterminare a celor care nu au participat la festinul separatismelor de acum 100-150 de ani. Un anacronism istoric, de fapt, iscat în punctele nevralgice ale civilizației tot mai cosmopolite a Occidentului, dar care se explică foarte ușor. Mai ales în cazul Scoției și al Cataloniei, două regiuni care, pe vremuri, au devenit părți ale Marii Britanii și, respectiv, Spaniei în urma uniunilor dinastice. Și care au tras foloasele lor de pe urma acestor uniuni.

De exemplu, Scoția obținuse, în urma uniunii de la 1707, posibilitatea de a practica, fără nicio restricție, negoțul în coloniile Imperiului, pe când orașe ca Barcelona au înflorit și au devenit puteri maritime și comerciale atât în componența Coroanei Aragonului, cât și sub domnia regilor castilieni. Și într-un caz, și în celălalt, nevoia de separatism s-a născut nu atât din dorința de emancipare (scoțienii, catalanii, irlandezii, bascii nu se simt deznaționalizați în țările lor) și nici măcar din rațiunile economice pe care le invocaseră lideri populiști precum Alex Salmond. Ci dintr-un amor romantic pentru culoarea locului, dintr-un impuls spre diferență într-o lume din ce în ce mai uniformă, dintr-o nostalgie pentru trecutul glorios, dintr-o conștiință așezată, defensiv, în tiparele miturilor care protejează de confuzia inordonabilă a internetului și mass-mediei.

Deși referendumurile recente (cel oficial din Scoția și cel neoficial din Catalonia) au condus la rezultate diferite (scoțienii pragmatici înțeleg mai bine logica economică a integraționismului și riscurile izolării), putem fi siguri că separatismul occidentalilor nu va depăși cadrul în care se produce, cel al teatrului din epoca romantică. Separatismul din Est, cu precădere din spațiul postsovietic, este însă mult mai periculos, întrucât nu este produsul unei pasiuni naționale, ci calculul rece al unui Imperiu pe moarte. Un Imperiu care știe că singura lui modalitate de a supraviețui este de a se reproduce, in micro, în mintea tuturor celor care nu s-au putut desprinde, nici măcar la nivelul reflexelor biologice, de acesta.

Injecția propagandistică potolește, pentru o vreme oarecare, agonia membrului amputat, dar nu poate prevedea comportamentul acestuia după reconectarea la trunchi. Rațiunea mișcărilor și teritoriilor secesioniste din fosta URSS este să conserve iluzia Imperiului, impresia puterii și coeziunii acestuia. Dar ce se va întâmpla cu toate aceste teritorii și toți acești oameni când va dispărea rațiunea de a fi însăși a acestui contranaționalism? E firesc ca rușii și toți cei care se simt ruși sau simt rusește să trăiască și ei, ca și toate celelalte popoare, această frenezie a naționalului, a ombilicalității și unicității absolute. Dar toate pasiunile naționale sunt firești și, până la un punct, frumoase numai în anumite condiții istorice.

Creând artificial aceste condiții istorice în mintea bravilor militanți din Luhansk sau a moldovenilor care se visează în Uniunea Vamală, creezi, de fapt, o lume paralelă. Mai devreme sau mai târziu însă lumea paralelă se va confrunta cu lumea reală și atunci toată această populație se va pomeni că a trăit nu la poarta raiului, ci la intrarea în balamuc. Despre intrarea și ieșirea din balamuc însă vom vorbi la momentul potrivit: vinerea viitoare, cu două zile înainte de alegeri.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)