Schimbarea la față a separatismului (1)

3023CDEA-1EBF-4FEF-AAC5-DC4E185DDD94_w640_r1_s_cx0_cy13_cw29

Cimitir în regiunea Pskov (Rusia). Sub aceste cruci zac militari din trupele aeropurtate ale FR // Reuters

Separatismul național este unul dintre fenomenele definitorii ale modernității. E adevărat că întreaga istorie a omenirii a fost marcată de tendințe „separatiste”. Au existat întotdeauna comunități sau grupuri mari de oameni care au dorit să se desprindă de entitățile politice, sociale, religioase din care făceau parte, pentru a forma entități autonome. Dar nici schismele religioase, nici războaiele de secesiune, nici dezbinările feudale nu se compară cu mișcările separatiste din ultimele două sute de ani.

Despre separatismul național se poate vorbi doar în contextul naționalismului. De aceea, pentru a înțelege mai bine separatismul, trebuie să reconstituim evoluția ideii naționale, de la începutul secolului al XIX-lea până în prezent. Simplificând, se poate spune că naționalismul și mișcările separatiste care au decurs din acesta au trecut prin cel puțin patru etape distincte. Întâiul naționalism este, literalmente, un romantism. În epoca romantică (~1830-1860/70), ideologia națională este încă destul de utopică și de generoasă, urmărind scopuri cu adevărat nobile. Totuși, spre sfârșitul veacului al XIX-lea, frenezia naționalistă este gata nu numai de cele mai mari sacrificii, dar și de violență, dacă o cere viitorul însuși al națiunii.

Al doilea naționalism (cu o perioadă de tranziție: ~1860/70-1914 și una de „realizări majore”: 1914-1945) nu mai este doar apanajul unor comunități minoritare sau al unor grupuri militante. Este un naționalism etatizat, promovat în special de regimurile totalitare, exacerbând atât premisele, cât și concluziile primului naționalism, idealist și romantic. Intoleranța, justificarea crimei prin interesul național, etnocidul sunt trăsăturile sale distinctive. Naționaliștii interbelici se mai numesc naziști sau fasciști, hortiști sau legionari, dar îi reunește extremismul și credința în superioritatea națiunii asupra moralei.

Cele patru naționalisme

La început, redescoperirea Volksgeist-ului („sufletul poporului”, după Herder) era concepută de gânditorii și demiurgii romantismului ca o formă de rezistență a spiritului împotriva valorilor alienante ale celor două revoluții din veacul al XVIII-lea: industrială și franceză. Interesul pentru (specificul) național a dat, cu timpul, nu numai roade artistice, ci și politice/ sociale. Regăsirea și, de multe ori, inventarea unei identătiți naționale, distinctă de cea a popoarelor dominante, a devenit arma ideologică principală a comunităților etnice marginalizate din Lumea Veche și din Lumea Nouă, în plin proces de emancipare de sub tutela imperiilor.
Unificarea Germaniei și Italiei, independența statelor balcanice, câștigată în urma mai multor reglări de conturi între imperiile rus, habsburgic, britanic și otoman, apariția mai multor națiuni politice în Europa Centrală, care au substituit defunctul stat austro-ungar, desprinderea coloniilor latino-americane de mastodonții spaniol și portughez – toate au marcat o epocă ce a fost considerată, pe bună dreptate, drept un veritabil Secol al Națiunilor.

Secolul Națiunilor nu a culminat însă prin suveranitatea națiunilor mici, ci prin Marele Război, prima conflagrație de proporții declanșată de retorica naționalistă sau, mai exact, din motive de „demnitate națională”. După încheierea ostilităților, statele perdante au interpretat deciziile luate la conferințele de pace drept o nouă „umilință națională”, cu accentul logic pe ultimul cuvânt. Revizionismul nu va mai viza, de acum încolo, doar teritoriile pierdute, ci și „onoarea călcată în picioare” a Das Volk-ului.

Pe vremea când războaiele erau expresia unor dispute între casele monarhice și mai puțin între națiuni, ororile nu aveau caracter sistematic, ci ocazional, fiind determinate de anumite împrejurări și de alte pricini trecătoare, mai mult sau mai puțin (in)controlabile. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, genocidul a devenit însă o politică de stat, un proces bine gândit, executat cu metodă. Doar nopți precum cea a Sfântului Bartolomeu pot concura, la acest capitol, pogromurile și lagărele morții, organizate din „considerente naționale”. Religia națiunii s-a dovedit a fi la fel de neîngăduitoare și inchizitorială ca și dreapta credință. Și, ca orice religie, pe măsură ce combătea schisma, se alegea cu tot mai multe secte și erezii.

Îngrozite de cel de-al doilea naționalism, țările occidentale au denunțat, în perioada postbelică, retorica naționalistă, inclusiv partea idealistă, frumoasă, a acesteia. Cauza era evidentă: rațiunea, prost înțeleasă, a unui Schelling, Schopenhauer sau Nietzsche a născut, în cele din urmă, monștri. Himerele care bântuiau mintea nezvântată a unor artiști ratați au devenit, curând, coșmarul întregii omeniri. Astfel, în timpul Războiului Rece, toate puseurile naționaliste, chiar și cele care nu se soldau cu morți sau răniți, au fost categorisite, de-a valma, drept excese. Occidentul a tăiat, astfel, nodul gordian: pe de o parte, a renunțat la colonii și deci la potențiale surse de separatism, instabilitate și violență, iar pe de altă parte, s-a opus manifestărilor de naționalism în Mainland. Mai mult, pentru a omorî naționalismul în fașă, statele occidentale vor încropi și niște entități supranaționale (CEE, UE) ce vor funcționa, uneori, chiar în dauna interesului național.

 

 (…) Dar toate le-am trăi uşor

De-ar fi pământ!”
(G. Coșbuc, Noi vrem pământ!)

„Naționalismul este o boală infantilă.
Este pojarul omenirii.”
(A. Einstein) 

În consecință, Occidentul a devenit mai pluralist, mai tolerant și mai cosmopolit ca oricând și aceasta i-a conferit dreptul să ceară și de la alții să renunțe la mesajul naționalist și să caute alte căi de emancipare sau de autodeterminare națională. De unde și faimoasa contradicție din dreptul internațional, cea care consfințește inviolabilitatea teritorială a statelor și, totodată, le îngăduie popoarelor care trăiesc în aceste state să se autodetermine în anumite limite geografice, adică să devină națiuni politice cu acte în regulă. Contradicție ce justifică, legal și paradoxal, cel puțin o parte din acțiunile separatiștilor basci, ale Autorității Palestiniene, ale Armatei Republicane Irlandeze etc.

Dacă primele două naționalisme sunt un fenomen caracteristic civilizației europene, cel de-al treilea naționalism depășește hotarele mentale și fizice ale Europei, devenind un fenomen global. Debutează sporadic, se dezvoltă spontan, uneori în afara oricărei legități. Este un naționalism de imitație, o revoltă împotriva stăpânilor coloniali care se dă drept naționalism. Naționalismul acesta este gregar, conjunctural, nu are o ideologie și un etos propriu-zis naționale (uneori, acestea sunt înlocuite, elementar, de religie sau dogme religioase), nu dispune de ținte precise, putând fi, după caz, pe cât de tolerant, pe atât de intolerant.

Deși focare timpurii ale naționalismului mimetic se întâlnesc pretutindeni (de exemplu, în Orientul Mijlociu de la sfârșitul secolului al XIX-lea), marele incendiu se produce abia după al Doilea Război Mondial, când se destramă imperiile coloniale. Cauza este simplă: valurile seismului național nu s-au propagat sincronic. Vulgata naționalismului romantic a ajuns cu destulă întârziere în multe regiuni ale globului, stârnind însă o poftă de neatârnare fără precedent în mai toate popoarele. În aparență, mesajul acestora semăna cu cel afișat, ceva mai demult, de națiunile mici din Europa sau de fostele colonii din America Latină. În realitate, aspirația către libertate națională era confundată cu necesitatea de a înființa, cu orice preț, națiuni politice.

Ideea de națiune politică

Spre deosebire însă de cehii sau de polonezii anului 1918, popoarele asiatice și africane ale anilor 1940-1960 aveau o conștiință foarte aproximativă a ideii de națiune politică. De unde și eșecul, predictibil, al majorității proiectelor naționale din regiunile respective. Grăitor este mai ales exemplul Rwandei, unde populația tutsi a fost nevoită să plătească un preț prea mare pentru năzuința populației hutu de a crea un stat și o națiune monoetnice.

Al patrulea naționalism este, de facto, un contranaționalism. În ciuda conotației aparent pozitive, cuvântul „contranaționalist” nu desemnează aici o modalitate sau o intenție de contracarare a practicilor reprobabile ale naționalismului. Dimpotrivă, este o aprofundare conștientă și dirijată a crizelor provocate de naționalism. Mai exact, e un mod de subminare a separatismului național printr-un alt separatism, un separatism de gradul doi. Este mai ușor de localizat decât al treilea naționalism și poate fi înscris în niște limite temporale precise, deoarece e creat și întreținut artificial.

Acest separatism este cu totul diferit de separatismul popoarelor care visau, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, la statul lor național. În primul rând, are un conținut „național” destul de convențional. În al doilea rând, are forma unei mișcări de eliberare națională, dar este, în realitate, o mișcare împotriva mișcării de liberare naționale, în afara căreia nici nu ar fi existat. Și asta pentru că nu are în spate o comunitate cu adevărat doritoare să întemeieze o națiune politică, ci mai curând să revină la entitatea din care făcuse parte înainte ca o mișcare de eliberare națională să o separe de aceasta.

Când vorbim despre contranaționalism și separatismele pe care le-a generat acesta, ne referim, în majoritatea cazurilor, la „republicile” create de Kremlin pe teritoriul fostelor republici sovietice: Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, acum și stătulețe-nucleu ale viitoarei „Novorosii”.

Cimitir în regiunea Pskov (Rusia). Sub aceste cruci zac militari din trupele aeropurtate ale FR Reuters

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)