Schengen, un eşec colectiv românesc

Alina-Mungiu-Pippidi

Alina Mungiu-Pippidi. Foto: www.paginaeuropeana.ro

România a fost în situaţia de a împiedica să se pună pe ordinea de zi discutarea candidaturii României şi Bulgariei la admiterea în spaţiul Schengen, pentru că avea informaţii că ar exista extrem de multe voturi contra. Voturile contra nu ar fi venit de la suspecţii obişnuiţi – ţări ca Olanda, pe care preşedintele Băsescu le pedepsea neprimindu-le ambasadorii la Bucureşti, în schimbul rezervelor lor faţă de intrarea noastră în Schengen – ci chiar de la binomul esenţial care conduce Europa, anume de la Germania şi Franţa.

Acest lucru este un eşec foarte grav pentru politicienii noştri. Să nu uităm că avem la putere un guvern socialist, ca şi în Franţa – guvern care ar trebui să aibă, deci, cele mai bune relaţii şi să fi găsit o formulă ca Franţa să nu se opună pe faţă, mai ales după ce au existat diferite discuţii şi înţelegeri şi planuri bilaterale privind evacuarea taberelor de romi formate la Paris. La fel, am ales în toamna trecută un preşedinte minoritar german, care era convins că în primele şase luni ţara va fi primită în Schengen numai datorită alegerii sale ca preşedinte al României. Urmarea este însă că şi Germania, care înainte a folosit Olanda pe post de paravan, a ajuns să se exprime pe faţă contra aderării noastre, cât se poate de oficial.

Am irosit astfel o mare ocazie pe care am avut-o toţi. Ocazia care făcea ca prin alegerea lui Iohannis să pară că s-a resetat parcursul european al României, că România şi-a câştigat singură, prin votul remarcabil de altruist şi de mobilizat al cetăţenilor ei, o şansă nouă. Şansa nouă s-a dus şi ce găsesc mai preocupant este că acest eşec, care indică eşecul mai larg al politicii noastre europene, nu are aerul că va fi îndreptat şi că liderii noştri ştiu cam ce fel de lucruri ar fi trebuit să facă sau trebuie să facă pe viitor pentru a nu ajunge ca România şi Bulgaria să fie, practic, ţări de rang inferior în Europa. Asta este problema cu Schengen-ul în fond, că nu numai costurile pentru transportatori sau costurile pentru milioanele de migranţi şi familiile lor care trăiesc în alte ţări sunt cele care ne apasă, cât faptul că acest lucru semnalizează net statutul nostru de inferioritate, de europeni de rangul al doilea.

Trebuie reactivat acest gen de coaliţie, tot aşa cum coaliţia asta a acţionat ca să ajute ţările din Balcanii de Vest, care aveau o mare nevoie de viză pentru că era şi şomaj structural în ţări ca Macedonia sau Kosovo şi, după câţiva ani lucrul s-a rezolvat, dar o mare coaliţie a acţionat la nivel european. La fel pentru situaţia din Ucraina şi Moldova unde au fost facilitate vizele, din nou prin acelaşi mecanism. Cine-şi imaginează că guvernul macedonean sau că guvernul moldovean au fost cele care au reuşit să rezolve aceste mari probleme de justiţie şi afaceri interne la nivel european… nici vorbă de aşa ceva. În fruntea coaliţiei au fost ţări mult mai puternice, lucrurile au fost prezentate ca un principiu şi au fost organizate în mod modern şi nu tradiţional şi finalmente s-au putut rezolva.

Câtă vreme la Frankfurt se va întâmpla ca poliţia de frontieră să ceară dovezi de la oamenii care vin din România că au bani sau cărţi de credit ca să-i lase să între în Europa – ceea ce este dreptul lor fundamental şi constituţional – arată cum este folosită lipsa de participare la Schengen practic. Şi acesta trebuie să fie un obiectiv naţional pe care totuşi să ne propunem să-l rezolvăm. Sigur că el se poate rezolva prin dispariţia Schengen-ului şi la acest lucru noi am contribuit cât se poate de mult în criza cu refugiaţii, când nu era problema că o să ne vină nouă o sută de mii de refugiaţi, dar nu am înţeles că trebuia să dăm semnalul fundamental că ne solidarizăm cu celelalte ţări europene şi că facem ceva să protejăm Schengen-ul. Noi am arătat dimpotrivă, ba chiar au existat şi idei dacă n-am putea cumva să-i şantajăm, arătând că nu înţelegem deloc nici bunele maniere şi nici poziţia, care nu e de forţă, pe care ne aflăm. Ca atare, am contribuit mai mult la ideea că va dispărea Schengen-ul în viitor decât am contribuit cumva la ideea că putem noi să accedem în acest spaţiu al libertăţii de mişcare.

Cu toate acestea, sunt totuşi trei direcţii principale în care ar fi trebuit să acţionăm sau va trebui să acţionăm în viitor şi n-am acţionat. În unele s-a făcut chiar exact contrariul.

Prima este ideea că o campanie de asemenea amploare cum ar fi admiterea României şi Bulgariei în Schengen nu se poate realiza decât dacă există o unitate în jurul interesului naţional. Această unitate trebuie după aceea transformată într-un instrument cu care să construim o coaliţie europeană. Această coaliţie europeană nu este numai una diplomatică, este un vechi obicei tradiţionalist al diplomaţiei noastre, adesea depăşite, care-şi imaginează că dacă invită câţiva oameni în oraş, le dau nişte sarmale, eventual şi nişte cadouri se vor rezolva nişte dosare diplomatice. Lumea nu mai funcţionează de mult aşa, lumea funcţionează prin alianţe mult mai mari şi mai vaste. Guvernele europene nu fac nici ele ce pot, deci trebuie să ne gândim de ce, de exemplu, în Franţa nimeni nu mai poate face nimic fără să ţină seama de ascensiunea partidului lui Marine Le Pen, care evident tună și fulgeră pe ţiganii din România şi pe posibilitatea să existe mai mulţi care să vină la Paris. Ca atare, noi trebuie să ne aliem în toate aceste ţări cu acele partide politice, cu acele think-tank-uri sau cu acea parte din presă şi societate civilă care este în favoarea libertăţii de mişcare. Această parte există şi a existat întotdeauna sau noi nu am fi în Europa, pentru că trebuie înţeles că noi nu îndeplineam condiţiile, ci numai datorită faptului că, în principiu, unii oameni voiau să extindă Europa şi, în generozitatea lor, voiau să ne includă şi pe noi, am reuşit să intrăm.

Trebuie reactivat acest gen de coaliţie, tot aşa cum coaliţia asta a acţionat ca să ajute ţările din Balcanii de Vest, care aveau o mare nevoie de viză pentru că era şi şomaj structural în ţări ca Macedonia sau Kosovo şi, după câţiva ani lucrul s-a rezolvat, dar o mare coaliţie a acţionat la nivel european. La fel pentru situaţia din Ucraina şi Moldova unde au fost facilitate vizele, din nou prin acelaşi mecanism. Cine-şi imaginează că guvernul macedonean sau că guvernul moldovean au fost cele care au reuşit să rezolve aceste mari probleme de justiţie şi afaceri interne la nivel european… nici vorbă de aşa ceva. În fruntea coaliţiei au fost ţări mult mai puternice, lucrurile au fost prezentate ca un principiu şi au fost organizate în mod modern şi nu tradiţional şi finalmente s-au putut rezolva.

Din păcate însă, ca să poţi să ceri în străinătate să te prezinţi în faţa unor potenţiali parteneri de coaliţie, trebuie să ai o cu totul altă situaţie în ţară. În acest moment mă întreb, eu ca expert care am avut de-a face cu ambele coaliţii, şi cea din Balcani şi cea din Republica Moldova, cui aş putea să dau un telefon sau un e-mail, în condiţiile în care noi, personal, singuri am făcut tot ce-am putut să stricăm imaginea României pe care o urcasem pe culmi la alegerile trecute. În aceste luni, am umplut în mod absolut presa de lucruri despre Victor Ponta şi practic despre incapacitatea statului de drept din România să-l dea jos pe acest premier criminal şi aşa mai departe. Deci tot felul de lucruri care ar fi trebuit rezolvate prin înţelegeri sau chiar prin conflicte. Dar conflicte soluţionate intern. Au fost, în schimb, împinse nu spre soluţionare, ci pur şi simplu spre mahala în presa internaţională, ceea ce face foarte dificil în acest moment să mai luăm de undeva, să ne mai prezentăm undeva şi să spunem „nu, există unitate de vederi, toată lumea va face ce trebuie în România, uite ce urmează să facem noi, deci ajutaţi-ne, deveniţi vârful nostru de lance în această chestiune”. Fiindcă noi nu mai suntem noi, nu ştim să spui cine suntem „noi” în această poveste.

A doua chestiune importantă care trebuie făcută, în afara ideii de coaliţie europeană care trebuie să se sprijine pe unitatea românească, este o planificare. Trebuie înţeles că ţările care se opun şi care sunt mult mai multe decât cele care s-au manifestat acum, văd nişte probleme. Problemele acestea sunt extraordinar de greu de rezolvat sau se vor rezolva doar în timp. Ce se poate însă face este să câştigăm încrederea lor că noi lucrăm şi avem un plan să rezolvăm aceste probleme. Acest lucru superficial s-a făcut legat de evacuarea romilor noştri din Franţa, cu fonduri europene, dar trebuie să spun că extraordinar de superficial. Dar aşa cum francezii erau mai ales preocupaţi de problema asta, olandezii sunt preocupaţi de alte lucruri, românii sunt preocupaţi de alte lucruri ş.a.m.d. În absolut toate acele domenii, în mod profesional, cu cei mai buni profesionişti, cu cei mai buni experţi, cele mai bune institute, în general în cooperare chiar cu ţările acestea. Deci cu oamenii din aceste ţări care au cea mai mare îngrijorare legată de asta, noi trebuie să propunem nişte planuri realiste, cu indicatori clari, spaţiate în timp, în care să arătăm cum se vor elimina problemele care sunt percepute ca împiedicând aderarea noastră la Schengen.  Acest plan nu există. El depăşeşte cu mult nivelul tehnic al Schengen-ului. Nouă de multă vreme ni s-a dat lumină verde, deci nu partea tehnică ne împiedică să aderăm, ci nişte subiecte mai largi. Este oricum şi în interesul nostru să le rezolvăm aceste subiecte mai largi. Unele dintre ele, care ţin de sărăcia noastră generală, nu le putem rezolva. E o mare ipocrizie ca atare să se spună că din cauza asta nu ne primesc când, în realitate, pur şi simplu problema cea mai mare este că dacă de mâine ni se dă drumul în Schengen, Franţa de exemplu pierde absolut orice posibilitate de a mai controla cerşetorii noştri care merg şi se stabilesc acolo. Să fie clar: cu sub 50 de euro poţi să iei avionul la Beauvais lângă Paris şi gata, în timp ce ei fac eforturi să îi elimine unul câte unul de mai mulţi ani. Aici e problema.

Deci plan pe mai mult timp între instituţiile care trebuie să lucreze la asta, astfel încât să nu poată să ne spună oricine vede un asemenea plan că se poate rezolva peste noapte, dar planul trebuie să existe.

În sfârşit, al treilea lucru, care trebuie făcut este să-i facem o parte din interesul de a intra în Schengen pe partenerii noştri europeni, sau pe unii dintre ei, aşa cum, în fond, am încercat să facem când am dat securizarea frontierelor la EADS. Acum înţeleg că de fapt le-am cerut şpagă şi că situaţia nu e prea simpatică, dar principiul era bun, deci principiul este exact acesta: atunci când cineva te invită la o petrecere dar îţi zice „uite, aş vrea în principiu să te invit dar găsesc că eşti de fapt foarte prost îmbrăcat, şi la mine în casă nu poţi să vii îmbrăcat în halul acesta”, cea mai bună soluţie este să spui „uite, eu am un costum nou, dar nu am cei 7 ani de acasă, nu ştiu exact cum să îmbrac costumul ăsta. Haideţi să punem bugetul ăsta împreună şi să vedem cum facem ca eu să devin un candidat acceptabil, ca după aceea tu să mă poţi invita la serata ta”. Cam acesta este al treilea punct pe are trebuie să-l facem şi nu l-am făcut suficient. Alţii l-au făcut mult mai bine. Bulgarii, de exemplu, au invitat Scotland Yard să le rezolve anumite chestiuni. Și noi trebuie să facem la fel la poliţia de frontieră sau la ANI unde nu găsim un candidat în România capabil să ia examenul. De ce nu am invitat noi pe Olanda, ţara cea mai sceptică, să organizeze un concurs şi să ne trimită un om de la fiscul lor, care a vânat evaziune fiscală sau averi toată viaţa, pensionar, plătit prin bani europeni, şi care să conducă ANI? Niciun om politic nu i-ar putea da telefon şi ar fi clar pentru toată lumea că noi chiar suntem serioşi. La fel cu poliţia de frontieră şi un număr de alte lucruri. Deci trebuie să le facem în cooperare cu parteneri europeni, să arătăm că nu avem nimic de ascuns, să arătăm că e greu de rezolvat, deci veniţi şi o rezolvăm împreună. Avem nenumăraţi bani de asistenţă tehnică din fonduri europene necheltuiţi, pe care acum îi dăm înapoi. Doar în noul ciclu, iarăşi ne-au venit bani de asistenţă tehnică. Exact acest gen de bani se pot folosi pentru ca, practic, să câştigăm aliaţi. Pentru că aceşti oameni pun umărul alături de noi să implementeze planul acela de care am vorbit la punctul 2.

Cam acestea ar fi direcţiile mari de acţiune pentru a face un plan naţional de aderare la Schengen, însă la cum văd eu discuţiile noastre conflictuale, triviale, dominate numai de atacuri la persoană şi fără niciun fel de perspectivă că orice schimbări de persoane s-ar face în România în acest moment, nu e clar deloc că cine vine, vine cu o alternativă complet nouă şi cu capacitatea şi leadership pentru ce am descris aici. În orice caz, acestea sunt direcţiile. Sperăm că liderii noştri se vor mobiliza înainte să dispară Schengen-ul înaintea noastră.

The following two tabs change content below.