SATUL PLANETAR // O lună, printre copiii din Africa

Foto: Alina Cataraga

Alina Cataraga, studentă la Universitatea de Stat din Moldova, originară din s. Miciurin, Drochia, face parte din  puţinii tineri care au visat să ajungă să facă voluntariat într-o ţară din Africa. După mai multe căutări, în vara anului trecut, a reuşit să ia legătura cu o organizaţie de voluntari din Ucraina şi, alături de un grup de tineri, a muncit timp de o lună la o şcoala din sătucul Porini, Kenya, o localitate situată pe malul Oceanului Indian.

A pornit în călătorie inspirată de cartea „Regina albă în Ţara Neagră” de Louise Soltau Monod, dar şi de o mulţime de poze cu copii din Africa. „Îmi plac mult copiii. Despre locuitorii din Africa ştiam că sunt mult mai sinceri şi mai fericiţi ca noi. Îmi era foarte interesant să aflu de ce sunt aşa. Acolo am înţeles că nici nu ne putem compara cu ei. Sunt foarte săraci, dar nu se plâng. Locuiesc între patru pereţi, nu au mese, nu au paturi, hainele le sunt aruncate într-un colţ. O voluntară care mai vizitase localitatea mi-a atras atenţia: „uite, fetiţa asta anul trecut tot în rochia aceasta a fost”. Un an de zile a umblat în aceeaşi haină. Sunt oameni săraci. Nu ştiu dacă noi avem dreptul să ne numim aşa”, afirmă tânăra.

„M-am simţit ca acasă”

A fost cazată într-o casă destinată voluntarilor din or. Mtwapa. O despărţeau şapte km de şcoala din localitatea unde a lucrat, construită tot de voluntari acum cinci ani. Aici învaţă 115 copii de la vârsta preşcolară până în clasa a patra. Traiul în această regiune a savanei este foarte dificil. Locuitorii se hrănesc cu orez, porumb şi fasole. De regulă, iau masa o dată pe zi, iar uneori poate nu au nici atât.

„Mulţi m-au întrebat dacă, ajunsă acolo, am avut un şoc cultural. N-am avut. M-am simţit oarecum ca acasă. Oamenii sunt foarte binevoitori, se salută între ei. Deplasarea la şcoală, în special când eram singură, nu era lipsită de riscuri. Am stat într-o zonă unde prostituţia era foarte răspândită. În şcoala unde lucram, era o familie care a încercat să-şi vândă copiii în scopul exploatării lor sexuale, dar au fost reţinuţi şi ulterior au fost condamnaţi la închisoare. Recurg la astfel de gesturi din cauza sărăciei. Ca şi la noi, profesorii organizează adunări cu părinţii, dar, de regulă, kenyenii nu se prea implică în educaţia copiilor”. Potrivit Alinei, fiecare copil din acea şcoală are un sponsor, de cele mai multe ori identificat de voluntari, care le achită şcolarizarea, 35 de dolari pe lună. Salariul unui profesor în Kenya e de circa 80 de dolari pe lună.

O altă curiozitate remarcată de tânără a fost

deplasarea cu transportul public. Fiecare călător în parte trebuia să negocieze preţul călătoriei cu şoferul transportului. „La ei, se consideră că nu-i respecţi dacă nu negociezi preţul la transport. Fiecare se deplasează cu preţul pe care l-a negociat.”

Tânăra a locuit  într-o zonă turistică. Pe lângă lucrarea terenurilor cu porumb, kenienii se îndeletnicesc cu meşterirea brăţărilor şi a altor lucruri handmade, pe care le comercializează. Cele mai răspândite cauze ale deceselor în această regiune sunt malaria şi tuberculoza, nu pentru că aceste boli nu se tratează, ci pentru că oamenii nu au bani pentru servicii medicale.

În şcoala din Porini copiii învaţă  limba maternă, Swahili, şi limba engleză. Alina preda la două grupe a câte 30 de copii de vârstă preşcolară, organiza lecţii de handmade. I-a atras atenţia că aceştia sunt foarte liniştiţi la ore. Apoi şi-a dat seama că acest lucru se explică şi prin faptul că dimineaţa ei sunt flămânzi şi oarecum apatici. În pauze însă sunt veseli, deschişi, ca orice copii.

„Mi s-a părut interesant că, atunci când adresam o întrebare, toţi ridicau mâna indiferent dacă ştiau ori nu răspunsul. Nu au teamă de profesor. Dacă nu ştiu, îţi zâmbesc pur şi simplu, iar dacă ştiu, insistă să iasă în faţă să vorbească. Copiii vin la şcoală motivaţi în mare parte şi de faptul că aici iau masa o dată pe zi. La sfârşitul lecţiei, mai era un obicei interesant, să ne îmbrăţişăm cu fiecare dintre ei, sunt dornici de afecţiune”. După ce iau masa, copiii au o oră de odihnă. Mare a fost surpriza Alinei când i-a văzut prima oară dormind întinşi pe banca de lemn.

„Spre deosebire de copiii din ţările mai privilegiate, copiii din Porini nu au jucării. Se joacă cu pietre ori meşteresc mingi din diferite cârpe şi sacoşe. La ora de handmade am meşterit păpuşi. S-au bucurat mult că le-am permis la despărţire să le ia acasă”.

Ajutor pentru copiii din Africa

O dată pe săptămână, copiii urmau un tratament al picioarelor la şcoală. În praful străzilor din Kenya se conţine un vierme care, după ce le pătrunde sub piele, le provoacă răni. „A fost cea mai grea procedură la care am asistat. Când m-am întors acasă, le-am spus multor oameni că noi nu suntem săraci. Noi nu ştim să ne bucurăm. Am învăţat doar să ne plângem. Acolo am văzut oameni foarte săraci care mi-au spus că sunt bine, în regulă, deşi mănâncă o singură dată pe zi ori niciodată. Când m-am întors, am dorit foarte mult să-i ajut cu ceva pe copiii rămaşi acolo”.

La finele anului trecut Alina Cataraga a realizat cu succes o campanie de colectare a banilor pentru a le procura pantofi copiilor de la şcoala unde a lucrat voluntar. În cadrul acesteia au fost colectaţi 1150 de dolari, bani din care au fost procurate 115 perechi de pantofi pentru copii. Inspiraţi de relatările voluntarei, au contribuit la îmbunătăţirea situaţiei copiilor din localitatea de pe malul Oceanului Indian locuitori din R. Moldova, România, Ucraina, cât şi unii migranţi din R. Moldova plecaţi la muncă în Europa şi SUA.

Secretul fericirii locuitorilor din Porini

„Cred că faptul că nu au multe îi şi face fericiți și mulțumiți de puţinul pe care îl au, or când primesc ceva în dar ştiu sa mulțumească conștientizând cum e să nu ai. Mai spunea cineva că cei care cunosc puțin sunt mai fericiți, cred că și în cazul lor e așa”, spune Alina.

The following two tabs change content below.