Satul pe dos

satul voichita„Acum lumea nu mai e ca înainte, când se adunau la marginea satului cu hârleţe, cu sape, lucrau cot la cot pământul. Vin din ţări străine şi, primul lucru pe care îl fac, dărâmă gardul vechi ce le ajungea pân’ la brâu, în locul ăstuia, construiesc altul nou, de doi metri. De atunci, în fiecare an, se opresc cu maşina în poartă, coboară… şi nu-i mai vezi. Nu se salută nici măcar cu vecinii.

Din spatele gardului se aud zgomote, scârţâituri, se înalţă ceva ce seamănă cu o casă: un palat! Prin deschizătura porţii se vede un scrânciob, în loc de răzorul cu porumb, petice de iarbă şi flori… Sălbăticiuni! De ce n-ar mai vrea să ne vadă? Trec pe alături în maşina lor şi privesc pe deasupra capetelor noastre. Timp de un an, în casa aceea şuieră vântul, rugineşte lacătul la porţi.

La vară, cine ştie dacă voi ajunge şi, doamne fereşte, să mă puneţi cu din ăştia alături să mai stau sub vreun gard la cimitir, că n-o să-mi găsesc linişte nici pe lumea cealaltă

şi nici voi linişte nu veţi afla dacă se întoarce mortul în sicriu. Fără linişte, nu ajungi de cealaltă parte, e ca o prăpastie pe locul unde ar trebui să treci un râu”.

Voichiţa Stejar