Sărbătoarea imposibilă

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716

Nu am considerat niciodată independența Republicii Moldova drept o realizare. Cal troian al KGB-ului sovietic, suveranitatea ne-a costat scump: pentru darul nesperat al danailor de la Răsărit am plătit cu sute de morți și răniți în timpul Războiului de pe Nistru, cu o mișcare națională manipulată de la Moscova și care a distrus însăși ideea de „idee națională”, cu o clasă politică aservită unor interese pecuniare, o clasă fără principii și scrupule, dar și fără niciun respect – care patriotism? – față de țara din care a stors tot ce s-a putut stoarce și care a știut să se perpetueze în forme din ce în ce mai abjecte și mai infame. La toate aceste plăți s-au adăugat, între timp, și dobânzile: exodul de proporții biblice al populației spre meleaguri străine, cascada dezastrelor economice, ruina satelor și orașelor, corupția, care a paralizat toate instituțiile statului, degradarea învățământului, deculturația, regresul culturii.

Scenariul după care au evoluat lucrurile a fost unul tipic pentru republicile ex-sovietice. L-am fi putut evita doar pășind imediat, fără ezitări, aidoma balticilor, spre Europa unită sau, și mai firesc, spre țara din care făcuserăm parte înainte de a nimeri în raiul bolșevic. Din clipa în care am decis să rămânem pe loc, soarta noastră a fost pecetluită. La început am vrut salvarea colhozurilor, de aceea i-am votat pe agrarieni. Mai apoi, ne-am dorit kadrovici cu experiență (partinică) unională și republicană, tipi aparent urbani, civilizați, capabili să ne ofere o cale de mijloc chiar și pe buza prăpastiei. Și l-am votat pe Lucinschi. Apoi, preferințele s-au simplificat atât de mult, încât am creat din nimic o majoritate parlamentară periculoasă care a știut să speculeze nostalgia debridată a moldovenilor după epoca stagnării.

Astfel, toți pașii pe care i-am făcut din 1991 până în 2009 au fost înapoi și doar în 2009 am făcut un pas înainte. Prea târziu însă: clasa politică era deja marcată de modelul de „guvernare” postsovietic. Partidele care au pledat cel mai mult cauza democrației și occidentalizării au fost și cele mai puțin democratice și europene, în structura lor interioară. Câștig de cauză având, în definitiv, formațiunea organizată după regula mult mai flexibilă, corporativă, a „Onoratei societăți”, cu un capo di tutti capi în culise, un capo crimini în față și o suită de consiglieri de nădejde în spate.

În aceste condiții, viitorul este și mai independent de voința noastră decât a fost independența însăși a țării, pe care, s-o spunem pe șleau, nu prea ne-am dorit-o cu adevărat niciodată, nici în 1991, nici după. Căci dacă am fi dorit-o, am fi prețuit-o. Viitorul, în cazul Republicii Moldova, nu depinde nici de cei care ne cârmuiesc acum. Produse secundare ale pepinierei PCRM-iste, guvernanții de astăzi par să fi acumulat toată expertiza și experiența predecesorilor și să fi învățat din toate greșelile acestora: cum altfel ar putea conduce o țară cu scorul lor electoral?

Totuși, pentru a instaura un regim al succesiunii neîntrerupte, e nevoie de resurse umane și financiare pe care Republica Moldova nu i le poate oferi niciunui Erdogan sau Putin local. De aceea, cred că ne așteaptă din nou schimbări dramatice (de decor), poate mai radicale acum, pe fundalul înăspririi regulilor jocului, noi tulburări și zguduiri sociale și economice, aceleași, multiple, jocuri de culise, același teatru de război parlamentar (mai mult teatru decât război) în care cam aceiaşi actori schimbă măștile de perdanți și câștigători, dar mai ales același haos care ne înghite lent, dar sigur, de la 1991 încoace. Și pe care îl sporim prin indiferență și indeterminare.

Toată problema noastră e că noi  nu am votat încă pentru independență. 27 august e o sărbătoare care nu ne aparține.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)