Săracii şi bogaţii din Otac

Foto: Nadejda Roşcovanu

La Otac, r. Rezina, m-am pornit cu alt scop, dar casele abandonate ce răsar ca ciupercile pe uliţele satului îmi trezesc curiozitatea. Puţini tineri au rămas în localitate din cauză că nu au un loc de lucru, majoritatea locuitorilor sunt bătrânii şi oamenii bolnavi, care nu pot pleca. Nu-i de ajuns că statul îi condamnă pe cei rămaşi la sărăcie, cu nişte pensii mizere care nu le ajunge de trai, dar şi primarul localităţii, care este şi arendaşul celor mai multe pământuri ale otăcenilor, ar abuza de neputinţa lor. „Luaţi-vă pământurile dacă nu vă place!”, le spune Alexei Bîtcă când ei îşi exprimă nemulţumirea. Neavând posibilitate să-l lucreze, otăcenii  se conformează cu ce le cade „printre degete” de la primar.

E glod şi pustiu pe uliţele Otacului. Chiar la intrarea în sat, tabloul unei construcţii imense distruse, ce pare să fi fost o fabrică, mă întristează. De vizavi, un bloc cu acoperiş  nou luat de vânturi, arată la fel de abandonat. Geamurile termoizolante ale edificiului cu ţigla spartă mă tentează să mă uit peste gard. Descopăr că primul etaj, mai îngrijit ca celelalte, e ocupat de „Centrul comunitar de educaţie timpurie din Otac”.

Pe drumurile satului

Drumul spre cimitirul localităţii trece şi pe lângă o casă impunătoare, cu balcon şi poartă din fier forjat, aşa cum le ridică pe la noi marii gospodari. Nu este mai arătoasă decât o locuinţă din capitală, dar, în comparaţie cu majoritatea căsuţelor pedepsite de sărăcie, trădează viaţă din belşug. Din curtea locuinţei iese o femeie care, înainte să-mi răspundă dacă mă îndrept corect spre cimitir, se apropie de o maşină staţionată la poartă. Îi arată şoferului o hârtie şi-l întreabă: „1200 de euro, calculaţi la cursul de atunci sau acum?”. Mai târziu, aveam să aflu că această gospodărie arătoasă aparţine primarului, Alexei Bîtcă, gospodar pe Otac timp de două mandate, iar femeia este soţia sa.

Acoperişul fostului gimnaziu din sat. Acum aici funcţionează „Centrul comunitar de educaţie timpurie din Otac”

Dacă nu încălţam ciubotele din cauciuc, nu ştiu cum era să ajung unde mă pornisem, pe uliţele adâncite în noroi. Pe drumuri, nici zare de om. Numai în centrul satului, de pe un postament, trei personaje păzesc liniştea otăcenilor cu o armă în mână. Arată ca extratereştrii, dar nu sunt, sunt verzi de la culoarea partidului, probabil, din care a făcut parte primarul. Sub cei trei, tată, mamă şi fiu, stă scris în limba rusă: „Slavă veşnică ostaşilor sovietici căzuţi în Marele Război pentru Apărarea Patriei, 1941-1945 ”. Mă amuză, dar şi întristează monumentul, faptul că prin el oamenii încă îşi definesc apartenenţa.

Doar câteva case mai impozante, cu stăpânii plecaţi peste hotare, se disting în satul rămas în vale, de pe dealul cimitirului. Pe un alt deal, se văd un depozit şi o fermă mari şi îngrijite, proprietarul cărora este  primarul. Într-o ogradă vecină de cimitir trebăluieşte în frig o femeie. Îmi explică unde locuiesc bătrânii la care m-am pornit, dar nu mă încumet să o las fără să-i descos povestea tristă, fiindcă sărăcia, nevoia şi umilinţa i se zbuciumă şi trădează în priviri.

Casa primarului satului Otac, Alexei Bîtcă

Sărmanii, tot mai săraci

Elena, după ce mai stăm de vorbă, îşi pune speranţa în noi. „Poate, dacă o să scrieţi, ne va auzi cineva, fiindcă noi nu ştim la ce uşi să batem”, spune ea. E disperată femeia din cauza bărbatului, nu ştie cum să-l ajute să scape de dureri. Grigore Semeniuc, soţul său, a fost rănit la un picior în războiul din Afganistan şi ani de zile durerile nu-l mai lasă, i s-au ridicat treptat în mâini, apoi i-au pătruns în tot corpul. Îmi arată venele piciorului rănit, care aproape că îi plesnesc. Anul trecut, a fost operat pe colon. Au vândut ce aveau mai scump la casă, văcuţa, doar ca să-l salveze. Acum, trăiesc din pensia de invaliditate a lui Grigore de 700 de lei şi alţi 100 de lei indemnizaţia de participant în război. Mă întreabă cine ar putea să îl ajute să-i opereze piciorul care îi macină zilele în dureri. Nu ştiu ce să-i răspund.

Grigore Semeniuc

Sunt tineri, mai au mult până la pensionare, dar boala îi ţine dependenţi de casă, nu au cum să plece undeva  la muncă să-şi asigure existenţa. Copiii o duc greu şi ei la Chişinău, numai chiria îi costă un salariu. Nu pot şi nu au cu ce să-şi lucreze măcar pământul, să aibă un câştig. Cele două hectare de pământ, cotă pe care a primit-o Grigore ca participant la război, şi încă un hectar moştenit de la părinţii Elenei, în total aproape trei hectare, le aduce „puţin peste ce-i trece liderului printre degete”, spune femeia.

Analizez contractul încheiat între Grigore şi fiica primarului, Oxana, pe numele căreia a trecut Alexei Bîtcă afacerea în ultimii ani, dar nu este menţionată valoarea plăţii pe pământ. Elena îmi spune că primarul le-a dat anul acesta 600 de kg de grâu şi 150 kg de floarea-soarelui pentru cele  trei hectare împreună, dar în general, de când i l-au închiriat, primeau cu mult mai puţin.

Familia Duca. Primarul Otacului spune că le-a achitat anul trecut oamenilor, pentru pământurile pe care le arendează de la ei, câte 500 de kg de grâu, 100 de grăunţe şi 100 de floarea soarelui. Oamenii spun că minte şi că anul trecut le-a dat câte 400 de kg de grâu ţi 100 de răsărită. Iar alţi ani le achita mult mai puţin, fapt ce mi l-au confirmat mai mulţi otăceni.

Ajunsă la bătrânii la care m-am pornit, descopăr o situaţie şi mai tristă, amândoi sunt ţintuiţi la pat. Bărbatul, Alexandru Duca, are 72 de ani şi a rămas fără un picior cu şapte ani în urmă. Soţia a căzut la pat din cauza unui atac cerebral, de cinci ani. Deşi chiar fiica lor îi este asistent personal mamei sale, bătrânii sunt închişi în casă ca într-o colivie. Nu are puteri fiica să facă faţă la toate de una singură. Trăiesc, mai bine zis există, foarte greu, chiar dacă îi mai ajută şi copiii. Îi întreb despre cheltuielile pe care le au, despre medicamente, lemne şi pământ:

„Mi-a promis primarul când a umblat prin sat ca să-l votăm că o să-mi dea un ster de lemne şi două sute de lei ajutor lunar. A mai fost atunci un candidat, dar eu am zis să îl votăm tot pe el, că celălalt încă e flămând, dar ăsta are deja de toate. Nu am mai văzut nimic de la el, nici pragul nu mi-l trece”, spune bătrâna, care îmi confirmă că liderul-primar, Bîtcă, le-a plătit câte 400 de kg de grâu şi o sută de răsărită pentru cotă anul trecut. Mai târziu, vorbesc şi cu alţi oameni, unii care şi-au luat pământul de la lider fiindcă nu le-a convenit preţul, câte 300–350 de kilograme de grâu anii trecuţi, alţii care i l-au dat de nevoie, chiar dacă nu sunt de acord cât le achită.

Bogaţii şi mai flămânzi

Primăria s. Otac, luni la ora două, are uşa încuiată. În zadar aştept mai bine de o oră să vorbesc cu primarul. Studiez, în aşteptare, edificiul principal al satului, care are acoperişul spart, pragul distrus şi frontonul putred. Câţiva copii care se întorc de la şcoala din satul vecin, mânjiţi de glod ca nişte purceluşi, învie drumurile satului pustiu.

Înapoi spre staţie, trec iar prin faţa casei mari. Grăbit şi admirând o garafă cu vin de sub jacheta ruptă, din curtea lui Alexei Bîtcă iese un bărbat. O fi unul din care lucrează la ferma primarului, despre care mi-au vorbit sătenii. În urma lui apare Veronica, soţia primarului, care îmi spune: „Nu este primarul, e plecat cu treburi la oameni prin sat!”.

Şi clădirea primăriei localităţii are acoperişul spart

Depozitul şi ferma primarului

Primarul Alexei Bîtcă ne-a vorbit la telefon despre locuitorii din Otac, despre proiectele sale vechi şi noi. Spune că a reuşit să conecteze satul la apeduct în acest mandat, proiect început de fostul primar. „Am mai atras şi un proiect de 200 mii de lei de la Guvernul României cu patru ani în urmă. Banii şi acum sunt”, dar nu-i poate folosi, spune el, ca să repare acoperişul centrului pentru copii, fiindcă nu le ajung.

„Nu avem agenţi economici care să contribuie la buget, doar în agricultură, dar ce strângi de acolo?”. Primarul îmi spune cu totul altceva decât oamenii: „Au fost ani când le-am dat câte 600 de kg de grâu, o sută-două de grăunţe şi o sută de floarea-soarelui pentru o cotă. Anul acesta însă a fost mai slab, le-am dat câte 500 de kg de grâu, 100 de răsărită şi 100 de grăunţe”, minte Alexei Bîtcă.

Grigore şi Elena Semeniuc. După ce “Jurnal de Chişinău” a ieşit de sub tipar vineri, duminică Grigore a fost sunat de către soţia primarului, Veronica, care l-a ameninţat că n-o să-i mai dea ajutorul social pentru care a făcut cerere. Grigore urma să primească un ajutor din partea primăriei în sumă de 2000 de lei. Bărbatul, rănit la un picior în războiul din Afganistan, are nevoie de o operaţie la picior. Veronica, soţia primarului, face parte din consiliul local.

 

The following two tabs change content below.
Nadea Roşcovanu

Nadea Roşcovanu

Nadea Roşcovanu

Ultimele articole de Nadea Roşcovanu (vezi toate)