Şapte ani fără Vasile Vasilache // Copiii despre tatăl lor

tata2

Valeriu Vasilache

 

– Olea, ia dă-te mai la poartă…
E vocea mătușii Anica a lui Cruc, vecina noastră din dreapta.
Olea e mama. E mama fratelui mai mic, Victor, pe care l-a cumpărat cu ultimii bănuți de la niște bieți oameni nevoiași. E și mama Lidei, sora mai mare… Cu Lida e altă poveste. Părinții au găsit-o într-o poieniță de pădure, pe la sfârșitul lui martie… Tocmai se întorceau pe jos, agale, din satul vecin. Mama era frumoasă, purta o rochie albă de mătase, cu picățele multe-multe, viu colorate, năframă cu ţarţam şi avea în mână un buchet de brebenei.
Cocoțat în vârful dudului, urmăresc cu atenție fiece mișcare – de om sau de pasăre – care se iscă pe drum sau pe cărăruia ce răsare, brusc, din râpă, din desișul de haţmaţuchi și alte liane. De aici, din înalturi, simt, văd și aud tot ce mă interesează. Uite colo, în depărtare, pe imașul satului, pasc în voie cei doi armăsari negri, focoși, ai lui Gheorghe Hanganu… Mi-e dor de bunica Vasiluța? Arunc privirea înspre Dealul Rediului și îndată îi desprind gospodăria: buna trebăluieşte în fața casei, în curtea ei plină cu trandafiri… Acum – iarăși, doar dacă vreau – ochii se rostogolesc mai departe, tot mai sus, peste bașca pleșuvită de vremi, peste dealul împădurit al vulpeștenilor și apoi, tot la vale și la vale, până ajung în lunca Prutului cu ape reci, neostoite.
– Ia spune: Africa e departe sau aproape? mă ia în derâdere sora, lucru pe care-l face cu plăcere ori de câte ori o mănâncă limba.
Păi, nici chiar așa! O fi ea mai „răsărită”, cum-necum a promovat clasa întâia cu menţiune. O măsură, obraz trebuie să existe.
Nezdruncinată pe vecie rămâne solidaritatea femeilor!
– Hai, coboară din copac cu aiurelile tale, îi ține isonul mama.
Cam de aici până la Pârlița…
– Și multe fiare-lighioane foiesc-viețuiesc pe continentul cela african al tău?
– Multe…, îi răspund a lehamite.
– Olea! – aud iarăși vocea mătușii Anica.
Sunt ochi și urechi!
– Chiar amu mă întorc de la Ungheni. Nas în nas ne-am întâlnit cu Vasile al tău, lângă ispolcom, așa mi-a spus: „O să vin să-i văd”…
De-aș fi fost întrebat acum patru ore, întrebat serios și nu așa, în bășcălie, cum li-e năravul: „Hei, acolo, la cucurigu – carele pierzi timpul de pomană! – ia spune unde e tat-tu? Cheamă-l să dea jos mărul uscat din fața casei”, atunci i-aș fi răspuns cuminte: „E aproape de casă, mamă, în marginea Unghenilor. L-a oprit miliţianul și grănicerul la postul de frontieră. „Cât te-a costat motocicleta?”, se interesează miliţianul în timp ce verifică atent documentele. „Cu ce treburi, amintiri-copilării, dorințe, aventuri și interese prin părțile noastre, domnilor, în zona de frontieră strict supravegheată?”, îi măsoară lung cu privirea subofițerul de grăniceri.
Discuția se poartă în rusă, aud bine și înţeleg fiece cuvințel. Tata stăpâneşte voiniceşte coarnele motocicletei. În dreapta, în ataş, se profilează o fiinţă auriu-portocalie. E prietenul tatei de-o viață, nenea Venea Idriceanu.
– …Suntem în deplasare de serviciu, face tata. Avem înțelegere cu președintele raispolcomului să-i iau un interviu, la orele unsprezece fix trecute.
– Poate vrei s-o vinzi, totuși, plătesc bani buni, nu se lasă milițianul.
– E de la redacție. Sună-l pe șefu.
Nea Venea dialoghează tărăgănat cu subofițerul de grăniceri într-o rusă blândă, ușor stâlcită.
Din regiunea Tambov zici că ești? Frumoase locuri, taaare frumoase… Păduri, păduri și iar păduri… Taiga, Siberia… Te usuci de dorul casei… De-ar fi voia dumitale – nu-i așa? – mâine te-ai întoarce acasă…
– Cum să zic, subofiţerul e gata să se depărteze.
– Îmi închipui: ciomodanul e gata făcut, voczala, Rasia te așteaptă. Pleci?
– Niciodată. Patria mea e Maldavia.

Vasilache_007a

Vasile Vasilache împreună cu Sergiu Puică, ginerele său

 

„Întreabă, mamă, și îți voi istorisi mult mai multe decât îți înșiruie vecina noastră Anica.”
– „Transmite-le, – reluă vecina, – că îndată ce termin treburile, trag o fugă să-i văd.” – Şi, ca printre altele: – Vine cu… ah, cum, doamne, îi zice? da, Vemianin acela, roșcatu, fostul director al școlii de la Cetireni, care – ții minte?- s-a încurcat rău cu alde Zamfira-limboasa, țiganca”
Și pleacă.
„Spune-le băieților că le aduc cadou cum nu se mai află.”
Ei, cum de-a scăpat din minte ultima frază, cea mai importantă pe care o rostise tata? Garantat, i-o fi încolţit în minte un te miri ce gând ascuns.
Iar tata de fiecare dată vine cu câte ceva!
Ușor aplecat spre noi, odată ne mărturisise abia-abia șoptit: „Chișinăul e împânzit cu magazine doldora de cadouri”. În acea zi adusese mai multe căldăruşe, câte două pentru fiecare, ușoare, tare îndemânoase.
– Iute coboară jos și fuga la Bărășcoaia după apă! Tustrei…
Cu mama nu e de glumit.

Mai bine trecea tata cu ochelari de cai pe lângă magazinul cu asemenea cadouri, în vecii vecilor să nu-i fi ieșit în cale și să nu-i fi trecut pragul!… Cu totul altă socoteală sunt ciocănaşele, cuiele, cuişoarele, chirpidinul, ferestrăul, raşpelul, scule fără de care nu poți ține o gospodărie în bună rânduială.
Lida o ține pe-a ei:
– Fără chirpidin și rașpel trăiește omul, fără cărți, caiete, radieră, riglă nu trăiești o zi!
Fratele intră și el în discuție, ține ba cu unul, ba cu altul. Și asta doar pentru că e mic, în toamnă va împlini doar patru anişori.
Ne-am întors cu găleţile pline. Mama între timp a reuşit să facă tot ce îşi pusese în gând. A fiert cartofi la cotlon, a prăjit ceapă, a măturat afară și în casă. Acum tipăreşte ultimii colţunaşi. Pentru tata și nenea Venea care pot sosi în orice clipă!
E chindiul cel târziu. Soarele se lasă peste Dealul Rediului, în coroanele și desișul căruia zi de zi își găsește culcuș de noapte. De-a mirării: cum se face că a doua zi răsare din cu totul altă parte, din codrii Mileștilor?
Oare ce cadou grozav, „cum nu se mai află”, ne-a hărăzit ziua de azi? Știe tata ce știe!
Mama:
– Fuga la dugheană după pâine!
Și dacă vine tata între timp?
Peste o jumătate de oră, mama iar:
– Coboară și adu un braț de știr pentru porc.
„Lasă-mă, lasă-mă în pace, mamă… Oare nu-ți dai seama că ori de câte ori mă sileşti să cobor pe pământ, seacă puterile mele din piept și din ceruri? Și atunci, te întreb, prin ce minune, cum să reuşesc să-l aduc pe tata acasă?”
S-a întunecat de-a binelea… Una-două, trag cu urechea în beznă, poate-poate izbutesc să prind vuiet de motocicletă luând pieptiş dealul Vulpeştilor. Zadarnic însă, linişte.
– Bufniță de noapte, mă auzi? Coboară, spală-te pe mâini și treci la mâncare! Ai să rămâi astăzi fără colțunași, nemâncat. Hai-hai!
Vorbă să fie!… I-a fiert pe toţi, marcoteţul e plin. „S-a întors la redacția lui, nu mai vine – socotise ea în minte – ține mai mult la gazetă decât la iști trei copii.” Îi citesc în ochi, pe chip gândurile și neliniştea. „Și atunci pentru ce i-ai mai făcut, măi Vasile? Doar pentru mine?”, se întreabă ea mângâindu-l cu drag pe frățiorul care, uite la el, adoarme cu colţunaşul în gură. Apoi se uită la mine, se uită la sora Lida. Grele gânduri, grele neliniști îi bântuie chipul. „Și de ce m-ai luat, măi Vasile, dacă ai ajuns că azi ți-s mai dragi foile albe și tocul, și orăşencele chitite, în pantofi cu tocuri?”
De-o fi să mă lași în vârful dudului amu, dau eu glas din fundul laviței, garantat că-l aduc pe tata acasă.
Închide ochii, gata, hai, somn ușor… Auzi cum iștilalți fosăie fără să le pese de nimic?…
A doua zi, m-am trezit la ora obişnuită. Mama, cu faţa plânsă, stătea în pridvor şi privea în gol, peste dudul înalt şi rotat. Pe genunchi ţinea o tablă de şah nou-nouţă, cadoul „cum nu se mai află” al tatei.

Valeriu Vasilache