Sânte firi vizionare…

MIRCEA-V.-CIOBANUÎntr-o prelegere despre carte, Borges constată cu uimire că „ţările şi-au ales drept reprezentanţi (literari – mvc) nişte oameni care nu le seamănă prea tare”. Primul exemplu e Anglia care, după Borges, ar fi trebuit „să-l aleagă pe Dr. [Samuel] Johnson ca figură reprezentativă” dar l-a ales pe Shakespeare. Pentru ţara insulară „e caracteristic aşa-numitul understatement, acea tendinţă de a spune despre lucruri mai degrabă prea puţin decât prea mult.” Pe când Shakespeare, crede scriitorul argentinian, „hiperboliza metafora şi nu ne-ar fi surprins deloc dacă ar fi fost italian sau evreu, de pildă”.

Alt caz, zice autorul Bibliotecii Babel, este al Germaniei, „o ţară încântătoare, dar care cu atâta uşurinţă devine fanatică, alege un om îngăduitor, care nu are nici urmă de fanatism şi căruia nu îi pasă prea mult de conceptul de patrie”. E Goethe, desigur. În Franţa, titlul de poet naţional înclină spre Victor Hugo, dar, zice Borges, Hugo „nu e foarte caracteristic pentru spiritul francez”, e „un străin în Franţa”. „Prin bogatele sale ornamente”, prin „cuprinzătoarele sale metafore”, „nu e caracteristic pentru Franţa”. Atât în cazul Germaniei, cât şi în cazul Franţei, am putea găsi figurile „reprezentative” mai potrivite: nişte romantici şi mistici pentru nemţi şi nişte clasici pentru francezi.

Cazul Spaniei, după Borges, e şi mai neobişnuit. Deşi ar fi putut să-l ia pe Lope de Vega, pe Pedro Calderón de la Barca sau pe Francisco de Quevedo, ea îl alege pe Cervantes, un contemporan al Inchiziţiei, dar tolerant, simplu spus, „un om care nu are nici virtuţile, dar nici viciile spaniole”. Putem să continuăm, în aceeaşi cheie borgesiană: pentru Italia s-ar fi potrivit poate mai mult frivolul şi ludicul Boccaccio sau sensibilul Petrarca, dar ei l-au luat pe Dante, un scriitor rafinat, dar grav şi moralist. Ruşii, un popor războinic, dar foarte supus, fără mare grijă faţă de fineţuri (dar cu un suflet larg), l-au ales pe un dandy cu dragoste de libertate şi plin de rafinamente stilistice, străine tiparului popular: pe Puşkin. Nici românii nu au fost o excepţie. Românul tipic e caragialian şi exponentul său e mai curând unul din cei doi Caragiale. Dar ei l-au ales pe un poet boem, iubitor de neam (nu şi de guverne), rafinat în ale spunerii poetice, necruţător până la sacrificiu cu duşmanii interni şi externi ai ţării. Nu ne seamănă, dar ne reprezintă frumos.

Concluzia lui Borges (pe acest segment al discuţiei) e „ca şi cum fiecare ţară s-ar gândi că trebuie să fie reprezentată de cineva diferit, de cineva care poate fi, chiar şi într-o mică măsură, un fel de leac, un fel de tiriac („preparat medicinal care conţine opiu, folosit în trecut ca anestezic”, DEX – mvc), un fel de antidot împotriva defectelor sale”. Simplu spus, lumea aşteaptă lucruri neordinare, ori de-a dreptul extraordinare.
…Ideea unui „realism” tipic şi programatic apare foarte târziu în literatură. Mai curând, realismul din literatură este implicit: pe de o parte, lumea se inspiră din „realitate” în lipsa altui suport imaginar la îndemână, iar pe de altă parte, „realitatea” este un bun reper pentru construirea codurilor artistice. Adică: hai să ne închipuim că „acu’ cică trăia odată un împărat care avea trei feciori…”

Dar, ziceam, „realitatea” nu era un scop. Dimpotrivă, lumea primordială „gândea în basme şi vorbea în poezii”, vorba poetului. Primele naraţiuni erau întotdeauna altceva decât „realitatea”. Ceva mai frumos. Llosa scria în sfaturile lui pentru tinerii romancieri că scriitorul descrie realitatea, dar cu retuşările care o arată cum ar vrea el s-o vadă. Iar scriitorul exponenţial e parte a basmului. Născut de propria scriitură. Şi nu poate fi decât erou excepţional. Visul nostru. Omul ieşit din contingent.

Dintre basarabeni cine ar fi cel mai potrivit? Cine ar fi „tipicii” şi cine ar fi „excepţiile”? Hasdeu? Stere? Goma? Druţă? Vieru? Vasilache? Bucuioc? Beşleagă? Saka? Dabija? Popa? Galaicu-Păun? Crudu? Eu nu propun, eu doar întreb.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)