Şansa de a avea o identitate

DEPORTARE // „Ne-au scos afară goi şi desculţi, ne-au urcat într-o căruţă şi, aşa pe frig şi ploaie, am ajuns la gara Floreşti”

Întotdeauna când stau de vorbă cu oamenii care au trecut prin calvarul deportărilor, mă încearcă o stare de închinăciune în faţa suferinţelor pe care le-au îndurat. Ana Graur-Munteanu din Vădeni, Soroca, este una din cele 66 milioane de victime ale crimelor staliniste. Acum, când copacii îşi dezbracă frunzele, iar ochiul se miră de căderea lor, mătuşa Ana a adunat într-un caiet amintirile şi a venit cu ele la redacţie ca să ne convingă de ce nu trebuie să votăm comuniştii.

Când ne-a păşit pragul, o tristeţe îi răscolea inima. A deschis caietul şi a început a citi: „Au trecut anii, dar în suflet mai zac suferinţele. Tatăl meu, Nichifor Graur, s-a născut la Vădeni, iar mama, Maruşca – în satul vecin, Căinarii Vechi. După spusele acesteia, am văzut lumina zilei în beci, deoarece în ogradă căzuse o bombă şi mama, de frică, a fugit în beciul plin cu apă şi m-a născut acolo. Se zice că cei care se nasc în apă au noroc dar, până să-mi prind norocul în palme, multe am mai avut de tras. Am crescut împreună cu surorile mele Nadea, Parascovia, Maria şi frăţiorul Andrei care, de la 16 ani, se angajase cioban în Dubna.

Pe vremea foametei, mama se ducea la Dubna, că acolo nu le măturase de tot podurile. Lua un covor şi se întorcea cu două roţi de şrot (macuh) şi o strachină de orz. Într-o zi, după ce a venit de la târg, a râşnit un pumn de făină, a fiert urzică, a amestecat-o şi a pus-o la rece să se prindă. Peste ceva vreme, m-a trimis să aduc o strachină la masă, zicându-mi să nu mănânc din ea ca să ajungă la toţi. Dar foametea nu înconjoară. Am luat strachina şi, mergând, am muiat degetul numai să gust. N-am reuşit să duc degetul la gură, m-am împiedicat de o piatră şi am căzut. Strachina s-a spart şi am căzut cu mânuţa dreaptă în cioburi. Sâgele curgea pârâu, iar eu, cu mâna stânga, strângeam urzica de jos şi o mâncam cu tot cu ţărână. Mama a alergat, a muiat o cârpă în gaz, m-a luat în braţe şi mi-a legat mânuţa. Am adormit pentru puţin în braţele ei, dar durerile nu m-au lăsat în noaptea ceea. Durerea m-a ţinut câteva zile, până s-au prins rănile. Mi-a rămas semn pentru toată viaţa.

Altă dată, mama m-a trimis la vecina Agafia Scoferţă după nu ţin minte ce. Când am intrat în casă, pe plită se coceau turte cu lobodă amestecate cu usturoi. Mirosea atât de gustos de-mi lăsa gura apă. În timp ce stăpâna casei s-a dus în cămară să-mi aducă ce am cerut, am înşfăcat o turtă de pe plită, am pus-o sub cămaşă aşa fierbine cum era şi am zbughit-o afară. N-am aşteptat să se răcească, până acasă, am mâncat-o. Dar n-am reuşit bine să ajung la prag, că m-am umflat de nu ştiau ai mei ce să-mi facă. Am avut zile şi am scăpat şi de data aceasta”.

Zile de chin şi amar

Mătuşa Ana, la cei aproape 70 de ani, are chipul luminat. Ceea ce a cuprins între copertele unui caiet sunt amintiri despre familia în care s-a născut, trista copilărie, izgonirea din cuibul părintesc, lupta cu frigul, foametea, ţânţarii Kazahstanului unde au fost deportaţi. Sunt rânduri scrise cu mintea, dar şi cu sufletul. Mătuşa mă roagă să ascult şi citeşte mai departe: „Tata nu-i putea suferi pe comunişti la fel cum nu-i sufereau nici cei şapte fraţi ai săi. Unul dintre aceştia, Mina Graur, era primar şi, într-o zi, l-a luat în căruţă pe bolşevicul Constantin Repeşco şi a mers de-a lungul satului, spunând la toată lumea: «Acest om ne-a supt sângele, ne-a luat ultimul kilogram de pâine din pod, lăsându-ne să murim de foame…»

Când au venit sovieticii la putere, doi fraţi au fugit în România. Tata se ascundea pe unde da Domnul, mama – de asemenea. Ne lăsau singuri acasă. Dimineaţa, se scula până în zori şi pleca în satul Alekseevka, la oameni de bună credinţă. Făcea tot felul de munci: ungea, văruia, căra băligar pentru un călcâi de pâine sau un boţ de mămăligă cu urdă. Când înopta, se pornea acasă pe jos, mergea pe cărări ocolite cu desagii în spate ca să nu se întâlnească cu cei care o căutau.

Noi adormeam flămânzi, aşteptând-o cu ceva de-ale gurii. Dar când auzeam că bate încetişor la fereastra din dos, alergam cu toţii la uşă ca să îi deschidem. Biata mamă ne săruta pe toţi pe frunte, scrâşnind de durere, o usturau tălpile şi ne ruga să-i dăm un lighean cu apă rece. Când îşi scotea picioarele, apa rămânea roşie. Noi îi plângeam de milă, că nu avea cu ce se încălţa, mergea, biata de ea, câţiva kilometri prin hârtoape şi păduri cu tălpile sângerânde. Ea ne ruga să nu plângem, ne spunea că nu o doare…

O altă lovitură

În 1949, pe bunelul Vasile Graur şi pe bunica i-au ridicat într-o noapte în Siberia cu doi fii şi cu o noră. I-au ridicat că bunelul avea casă acoperită cu tablă şi îi plăcea să muncească pământul. Noi, copiii, dimineaţa, ne-am dus la bunelul. Când am ajuns acolo, ograda era plină de lume. Care au început a plânge, care ne luau cu vorba că mâine-poimâne au să le dea drumul. Văzând uşa încuiată şi ferestrele bătute cu scânduri, am început a plânge şi noi. Mama ne aştepta acasă, plângea. Ne-a cuprins şi ne-a zis: «Dragii mamei copilaşi, nu plângeţi, că comuniştii nu ne vor face nimic. Tatăl vostru a fugit cu nanu Mina şi nenea Leonid în România, iar statul sovietic zice că are grijă de mame şi de copii».

Însă ce fel de grijă, că într-o altă zi, când ne-am întors de la şcoală, un om rău ne-a spus să ieşim din casă. Era preşedintele sovietului sătesc, Vasile Sochircă. Noi plângeam şi ne rugam să ne dea voie să ne luăm măcar cărţile, iar acesta a răcnit o dată la noi că am rămas încremenite. A trântit uşa, a scos un lacăt mare şi a încuiat casa. Ne-am dus plângând în fundul grădinii, iar când a înoptat, tremurând de frig şi frică, ne-am ghemuit ca puişorii fără cloşcă în cerdac. Aşa ne-a găsit mama când s-a întors în puterea nopţii. În zori, mama a plecat din nou. Treceau zile şi nopţi cu gândul că ne vor descuia casa. Însă, în zadar.

Veneam de la şcoală, beam apă de la fântână, intram în ogradă şi pupam lacătul.

Într-o zi, am sărit în sus de bucurie când am văzut casa descuiată, însă deasupra uşii era scris: „Magazin”. Din casă ieşeau vecini şi oameni din alte mahale, care cu un scaun, care cu o pernă, care cu un covor. Tanti Anisia a lui nenea Vanea Stramalovschi mai n-a scăpat scaunul din mână când ne-a văzut…”

Marele calvar

După ce slugoii bolşevismului au vândut tot ce se putea vinde din casă, au instalat în ea cârmuirea colhozului „Karl Marx”. Mama şi copiii se adăposteau la fiica mai mare, Nadea, care se căsătorise şi locuia într-un şopron. Năpasta a venit în 1951. Mătuşa Ana continuă firul povestirii: „Era o toamnă ploiasă şi friguroasă. Mama a venit acasă de pe drumurile ei. N-a reuşit bine să tragă zăvorul că s-au şi auzit bătăi în uşă. Sora Nadea a întrebat cine e că bărbatul nu-i acasă. De afară se auzeau mai multe glasuri: «Deschideţi, că stricăm uşa!».

Mama, de frică, s-a vârât între noi sub veretca cu care eram înveliţi, iar Nadea s-a dus să deschidă. Au intrat doi bărbaţi înarmaţi, au tras veretca de pe noi şi au răcnit: «Am prins cloşca cu tot cu pui!». Unul a apucat-o pe mama de o mână şi altul de cealaltă şi ne-au ordonat ca, în 15 minute, să fim gata de drum. Ne-au scos afară goi şi desculţi, ne-au urcat într-o căruţă şi, aşa pe frig şi ploaie, am ajuns la gara Floreşti”.

Mai departe, mătuşa mi-a vorbit despre chinurile călătoriei spre Kazahstan, chinurile îndurate departe de casă, arestarea tatălui în România şi aruncarea lui într-o puşcărie stalinistă.

A încheiat povestirea aşa: „În curând, voi împlini 70 de ani, iar peste mai puţin de un an se împlinesc 60 de ani de când am fost chinuiţi fără vină, izgoniţi din cuibul părintesc. Aceste lucruri nu trebuie uitate. Crimele staliniste şi puşcăriile comuniste trebuie să ne facă veghetori în continuare şi să nu mai permitem comuniştilor să se instaleze la putere. Oare nu merităm şi noi să ne ridicăm, să avem un destin, o identitate?!”

P.S. În ediţia de vineri, 5 noiembrie, citiţi povestea de dragoste a mătuşii Ana Graur-Munteanu.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce