Saltimbancul sau evadarea din portret

saltimbanc Dacă tot stăm cu ochii pe acest tablou, să facem precizările de rigoare. E pictat în 1976 de către Valentina Rusu-Ciobanu. Acum distinsa doamnă locuiește în cea mai splendidă casă din Chișinău (o casă ce seamănă leit cu casa mea de-acasă), varul pereților ei absorbind cam la fel de multe anotimpuri câte au absorbit și ochii stăpânei în cei 93 de ani. Mulți înainte, Doamnă Valentina!

Tot în această casă se păstrează și lumina de zi lăsată de privirile celui plecat printre stele, soțul pictoriței, maestrul Glebus Sainciuc! Și încă ceva, în perioada interbelică pictorița a studiat la Iași, iar cel care a îndrumat-o cum să o ia înainte printre culori a fost însuși Corneliu Baba!

Referitor la personajul care dă și denumirea acestui tablou – „Saltimbanc”-ul. N-ar trebui să ne mire faptul că a fost creat în plină stagnare brejnevistă. Din perspectiva zilei de azi putem spune cu și mai multă siguranță că pe atunci în URSS saltimbancii erau la ei acasă. Era un imperiu al saltimbancilor. Nu e de mirare că întregul imperiu sovietic s-a dus dracului așa, cam peste noapte, ca printr-o rostogolire de saltimbanc.

A pune într-o ramă la Chișinău un saltimbanc în acea perioadă, însemna să-ți asumi un risc egalabil cu mersul pe contrasens. Marea majoritate a ramelor existente pe atunci erau ocupate de portrete. Atât de înțepenite, încât nici vopseaua nu rezista pe chipurile celor portretizați și plesnea. Plesneau și pereții de care atârnau! Era, totuși, ceva ce le ținea atârnate! Era o ață. Sau o sfoară, ceva. Și, cu siguranță, exista un cui acolo! O, dar cât de impunătoare arătau portretele din cabinetul șefului la care intram să ne spună dacă mai existăm sau nu dincoace de tăblia biroului său! Și iată că apare un tablou care ilustrează la modul halucinant de real esența portretelor expuse peste tot – începând de la palatele Kremlinului și până la căsuța unei mulgătoare. Apare un saltimbanc în ramă. Face tumbe acolo și nu cade. Nu cade fiindcă se ține de-o funie, chiar dacă aceasta nu are la rândul ei un cui de care să atârne și zace căzută peste partea de sus a tabloului, peste spațiul ocupat de saltimbanc.

Întrebarea noastră e ce ne-am face fără saltimbanci pe pereți, fără ațele și cuiele care îi țin agățați deasupra capetelor celor pe care îi reprezintă în spatele birourilor? Și deși drama în sine e a celor ce rămân neclintiți în ramă și cărora li s-a și luat darul de-a se mișca, fiind înrămați pe veci, înțelegem că dezlegarea de spațiul respectiv și evadarea din portret nu poate fi decât una spectaculoasă, precum ne-o și prezintă Valentina Rusu-Ciobanu.

The following two tabs change content below.
Nicolae Popa

Nicolae Popa

Nicolae Popa

Ultimele articole de Nicolae Popa (vezi toate)