Saloanele de carte, ca baloane colorate // RUPEREA RÂNDURILOR

Dacă vom intra în istoria lumii (ca personaje „pozitive”), se va datora, cu siguranţă, bunătăţii noastre. Generozitatea noastră nu e (doar) proverbială, e pur şi simplu fără limite. Ea înlocuieşte criteriul pragmatic, axiologic, orice criteriu, în genere. Cine face diferenţa e un rău al naţiunii.

Salonul de carte din această primăvară s-a încheiat cu o gală multicoloră, care a durat zi de vară până-n seară. Au curs gârlă nu mai puţin de 47 de premii! Zic „nu mai puţin”, pentru că le-am numărat doar pe cele de pe site-ul Bibliotecii „Ion Creangă”. Fiindcă acest salon îl repetă pe cel de anul trecut, „deducem” că într-un an de zile au apărut duzini de cărţi excepţionale ori că s-au remarcat cumva tot atâţia scriitori. Pe când realitatea e mult mai modestă. Iar cărţile bune ale anului trecut – fie vorba între noi – nici nu au încăput pe listă!

Pe lângă premiile „oficiale” (acordate toate până la unul!), a urmat potopul tinichelelor oferite de ministere, biblioteci, uniuni de creaţie etc. Să înţelegem că au fost constituite tot atâtea jurii ale ministerelor şi ale uniunilor, care au citit (!) cărţile, apoi au deliberat şi au selectat? Dacă un premiu este acordat de „Asociaţia Uniunilor de Creaţie”, şi-au delegat cumva uniunile oameni în juriul acesteia? Cine (concret) a ales? Elementar, dragă personaj cititor: cei care acordau premii au luat în vizor nişte titluri sugerate de cineva (din considerente amicale, patriotice ş.a.), în consecinţă, biruind „prietenia”: „tu dai ăstuia, eu – celuilalt…”

Un (alt) cataclism al saloanelor noastre sunt lansările de carte. Aproape fără excepţie, astea-s exerciţii de volubilitate ale unor gură-spartă. Un mic calcul. Dacă o lansare durează două ore (de obicei, se vorbeşte mult şi cam pe alături) şi asistă 50 de oameni, se pierd 100 de ore! Patru zile şi nopţi (!) pierdute de dragul unui autor infatuat. O altă năpastă e lansarea „non-stop” a mai multor cărţi, pe acelaşi „spaţiu de emisie”. Un cârnat infinit, cu lansări suprapuse, niciuna încadrată în timp. Ce s-o fi gândit martorii la acest tablou infernal: ăştia care fac lansări, probabil, nu lucrează nicăieri?

Vorbitorii, fără simţul timpului şi fără bun-simţ în genere, care nu au citit cărţile decât pe diagonală sau nici atât, improvizează monoton şi monocord… Se lansează volume care nu sunt interesante nimănui, într-o criminală indiferenţă faţă de cititor. Totul se face doar spre satisfacerea orgoliului unor grafomani şi veleitari literari. Sunt prezenţi unii şi aceiaşi autori, vorbitori, invitaţi, laureaţi. Care călătoresc de la festival la festival, de la salon la salon. Cum să nu obosească „cititorul” şi cum să nu se lase de citit? Micile excepţii (ca şi în cazul premiilor) se pierd în şuvoiul de nămol lipicios al imposturii.

Acţiuni anticulturale evidente, în forma în care există azi (o formă paroxistică, mai departe nu se mai poate!), „saloanele de carte” sunt manifestări-kitsh şi deserviciu enorm adus culturii. O impostură evidentă pe terenul culturii, susţinută cu eforturile noastre. Saloanele n-au nimic cu cititorul. Ca „expoziţiile realizărilor economiei naţionale” din timpul sovietic, care nu aveau nimic în comun cu realitatea. Poate că nu întâmplător salonul de primăvară se produce pe teritoriul fostei expoziţii sovietice „ВДНХ”? Iar la închiderea „expoziţiei”, cărţile de la standurile care concurau între ele cromatic au fost strânse în cutii şi depozitate până la viitorul salon. Ca nişte baloane dezumflate.

O alternativă acestor manifestări sterile, zgomotoase, amatoriste ar putea să propună Uniunea Editorilor. Împreună cu alte uniuni de creaţie, poate fi inaugurat un târg de carte pe criterii profesioniste. După ce se consumă anul „apocaliptic” 2012. Pe un teren curăţit de tornadele degradante ale unui „fin de siecle”. Punând bazele unui mediu cultural de altă natură…

Mircea V. CIOBANU