„Să profităm de faptul că avem public de limbă română pe ambele maluri ale Prutului”

 

Interviu cu Andreea Dumtru, critic de teatru, Bucureşti

 

–      Spune-mi, te rog, dragă Andreea Dumitru, când ai descoperit Teatrul „Eugene Ionesco” din Chişinău?

 

La una din primele ediţii ale Festivalului Internaţional de Teatru din Sibiu, am văzut spectacolul „Voci în lumina orbitoare” de Matei Vişniec montat de Petru Vutcărău la Teatrul „Eugene Ionesco”. Am rămas atât de impresionată de energia actorilor, de simplitatea şi puterea de seducţie a acestui spectacol. Dar au trecut anii şi alte contacte cu teatrele basarabene nu am avut. Abia în 2008, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” a fost invitată la BITEI (Bienala Internaţională a Teatrului „Eugene Ionesco” – n.n.) să lanseze antologia „Dramaturgi basarabeni de azi”, cu piese de Val Butnaru, Constantin Cheianu, Dumitru Crudu şi Larisa Turea. A fost un volum foarte aşteptat nu doar în România, ci şi în Basarabia. Am revenit la Chişinău şi în anii următori, cu diverse proiecte ale Institutului Cultural Român de la Chişinău, ale Centrului Naţional al Cărţii din România, am venit şi la Festivalul One Man Show al cărui director e Mihai Fusu. După aceste vizite, mi-am dat seama că în continuare nu ne cunoaştem bine şi e păcat, ar trebui să circulăm mai mult peste Prut, în ambele direcţii.

 

–      De ce ai ales pentru teza ta de doctorat o temă politică – „Memoria comunismului”?

 

Da, scriu teza de doctorat pe tema „Memoria comunismului în cultura spectacolului de după anul 2000”. Comunismul e o temă de cercetare foarte prezentă în teatrul est-european. După anul 2000, s-a produs un reviriment al interesului faţă de trecutul recent, interes manifestat mai ales de generaţiile tinere, care au trăit foarte puţin în comunism sau chiar deloc. În 2008–2010, am descoperit texte ale dramaturgilor basarabeni în care e prezentă această temă, le-am cunoscut, de exemplu, pe Nicoleta Esinencu, Maria Paula Erizanu, cele mai tinere autoare cu atitudine critică faţă de realităţile sociale şi politice. Protestele tinerilor din aprilie 2009 şi-au găsit ecou în patru piese ale autorilor basarabeni Constantin Cheianu, Dumitru Crudu, Mihai Fusu şi Irina Nechit, ele au fost publicate în volumul „Chişinău, 7 aprilie. Teatru–document”.

 

–      La ediţia din 2012 a BITEI, ai fost invitată să lansezi un supliment al revistei „Teatrul azi”, consacrat celor zece ediţii ale festivalului organizat de Teatrul „Eugene Ionesco”. Fundaţia „Camil Petrescu”, editând acest supliment, a oferit un cadou Bienalei.

 

E un cadou pe care ni-l facem şi nouă pentru că oamenii de teatru din România trebuie să ştie că există BITEI. E un supliment consistent, intitulat „BITEI – prezent și retrospectivă”, din care nu lipsesc evocările celor ce au inițiat (1994) și fortificat festivalul, interviuri, fotografii de spectacol, programul complet al actualei ediții. Am muncit mult pregătind suplimentul care este de fapt o istorie a BITEI. Din păcate, a venit foarte puţină lume la lansarea acestuia şi nu a venit nimeni dintre actorii Teatrului „Eugene Ionesco”. Înţeleg, teatrul a rămas fără sediu şi abia şi-a reluat activitatea în noul sediu. Cel mai greu e să faci vadul către un teatru. Oamenii trebuie să reînveţe să vină la spectacolele şi la evenimentele sale. Iar un festival este modul cel mai bun de a atrage atenţia asupra noului repertoriu şi noilor intenţii ale unui teatru. Cred că mai e mult de lucru în ceea ce priveşte promovarea pentru a face mai cunoscută imaginea pe care vrea s-o adopte trupa TEI. Sincer, mă aşteptam să întâlnesc la această ediţie a BITEI mai mulţi oameni interesaţi de cartea de teatru, de fenomenul teatral actual. Probabil, s-au întâmplat atât de multe în societăţile noastre în ultimii ani încât lucrurile se aşază foarte greu pe făgaşul normalităţii. M-aş bucura foarte tare dacă revista „Teatrul azi” ar circula prin Chişinău şi după plecarea noastră, ea poate fi găsită la sediul TEI.

 

–      Ce rol are un festival în dinamizarea mişcării teatrale?

 

E foarte important ca oamenii de teatru să se întâlnească, să se cunoască, să se inspire, să se influenţeze reciproc. Şi pentru public e important să vadă teatru bun din diferite părţi ale lumii. Astfel, în cadrul BITEI, publicul din Chişinău a avut şansa de a vedea spectacolele lui Radu Afrim sau cele ale lui Petru Vutcărău montate în România. Puteau fi aduse, cu siguranţă, mai multe spectacole bune şi foarte bune din România, dar asta ar fi o temă de gândire pentru ediţiile viitoare. Ediţia curentă a BITEI a avut o parte de concert extrem de puternică, fiind deschisă spre muzică, dans modern şi tradiţional, balet.

 

–      Cum s-a manifestat presa culturală în zilele BITEI?

 

E o zonă extrem de suferindă, nu doar în R. Moldova, ci şi în România. Din păcate, nici nu pot să spun că mai există presă culturală în România, avem doar două reviste de teatru şi câteva de literatură şi cultură, care o duc foarte-foarte prost. În presa centrală, practic, nu mai există pagini de cultură serioase. Dacă situaţia politică se tot înrăutăţeşte, nu ştiu cu ce ne vom mai putea lăuda. E o senzaţie de fundătură.

 

–      În R. Moldova e şi mai grav. Bunăoară, pare să fie pe cale de dispariţie cronica dramatică.

 

Şi în România, cronica de teatru e în suferinţă, ea nu circulă suficient din cauza proastei difuzări a presei culturale. Totuşi, trebuie să continuăm să facem cronică dramatică, fiindcă în lipsa acestei oglinzi critice am trăi autist, am trăi într-un clopot de sticlă.

 

Pe mine mă interesează mai mult editarea cărţii de teatru şi mă bucur că în România există câteva edituri cu colecţii de carte de teatru. E o stare de competiţie între edituri, între autori. Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” a editat 70 de titluri, în colecţiile „Dramaturgi de azi”, „Galeria teatrului românesc”, „Eseuri, cronici, însemnări teatrale”, „Eu, tu, el şi… Istoria”, „Mari regizori ai lumii” ş.a. Una din cele mai recente apariţii editoriale este volumul „Un regizor uitat: Aurel Ion Maican” de Vera Molea. Cred că această carte va fi citită şi în Basarabia, fiindcă Aurel Ion Maican a activat între 1926 şi 1928 la Teatrul Naţional din Chişinău. Noi nu ne dăm seama cât de bogaţi suntem pentru că pe ambele maluri ale Prutului avem public de limbă română. Pieţele noastre sunt mai mari decât ale altor ţări, trebuie să profităm de această bogăţie.

 

Interviu realizat de Irina Nechit

 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)